Cand concurenta este intoxicata cu barbiturice

Sambata, 28 Ianuarie 2006, ora 08:02
1047 citiri

Mai sunt 338 de zile. Sa ne amintim ce scria Radulescu - Motru, in anii interbelici: A"Tinerimea romana nu fuge de munca, dar vrea o munca fara libera concurentaA". Asta se intampla acum mai bine de sase decenii. S-a schimbat ceva in acest rastimp? Prea putin. Astazi, nu numai tinerimea fuge de libera concurenta; cercuri largi ale societatii noastre nu se impaca deloc cu concurenta. Cat despre autoritati, nici n-o resping, nici n-o stimuleaza.

Faptul ca Romania e dominata de saracie are mai multe cauze. Dar cauza principala este intoxicarea concurentei cu barbiturice, dupa ani si ani de eforturi pentru mentinerea ei in stare de somnolenta. Iar somnul concurentei ucide performanta.

Suntem condamnati la somnolenta si moleseala? Nicidecum. Dovada ca de indata ce concurenta reuseste sa-si faca loc in vreun domeniu, lucrurile cunosc schimbari spectaculoase. Dezordinea se transforma imediat in ordine, insotita de disciplina financiara, de initiativa, in cele din urma de performanta.

In banci, in societati de asigurari, in servicii, numeroase companii sunt intr-o competitie dura pentru clientela. Innoirile benefice nu intarzie. Compartimentele in care se lucreaza cu publicul functioneaza corect, salariatii au inceput sa invete sa zambeasca, sa fie amabili. Mai mult: si lucratorii, si managerii invata sa fie solidari cu firma, sa traga pentru firma, avand convingerea ca daca firma zboara din piata ei raman fara locuri de munca.

In astfel de companii, care nu sunt putine, integrarea europeana e deja o realitate. Ei bine, tocmai salariatii acestor companii inteleg primii ce ne desparte inca de Uniunea Europeana, de ce acolo salariile sunt mult mai mari ca la noi. Dar mai inteleg ceva: ca degeaba a intrat concurenta pe piata lor, daca multe alte mari companii si multe intreprinderi de stat nici nu se sinchisesc de ea. Si mai inteleg ca, in Romania, veniturile vor face fata preturilor numai atunci cand in intreaga economie, pe scara larga, vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu fata spre piata. Nu doar rodul muncii catorva companii performante, ci al muncii societatii, in ansamblu.

Atat timp cat marile intreprinderi, cu deosebire cele de stat, continua sa opereze cu costuri pe care piata nu vrea sa le recunoasca, adeseori impunandu-le folosindu-se de pozitii monopoliste, ce sperante sa avem? Fara concurenta, intreprinderile de stat nerentabile reusesc sa treaca destul de usor peste obstacole pe care singure si le ridica in cale: personal supraponderal; supracapacitati de productie - multe nefolosite sau prost folosite; structuri de costuri supraincarcate. Inainte de decembrie A'89, libera concurenta a fost nu numai dezavuata, nu numai stigmatizata, ci si aruncata A"in afara istorieiA", acuzata ca ar avea caracter antiumanist.

De parca - vorba unuia dintre clasicii economiei politice -, brutarul ar munci dintr-un indemn umanist si nu tocmai dintr-o pornire egoista: coacerea painii in vederea realizarii unui castig personal. Apoi, a venit timpul prezent, al tranzitiei, in care de multe ori planurile se amesteca, se confunda. Ne intrebam cum sa ajungem la bunastare si ocolim singurul raspuns adevarat: de la concurenta la eficienta, cu costuri mai mici de productie, profit mai mare, competitivitate mai multa.

Daca ne-am apuca astazi sa industrializam tara, pe o baza reala - eficienta maxima, prin crearea unor structuri cu fata la piata -, proiectele ar fi probabil foarte diferite de ceea ce exista deja. Sigur, istoria o fac oamenii... de la un anumit dat incolo, insa. Iar un dat al nostru, in aceste vremuri, este aceasta industrie energofaga si risipitoare. Nu putem nici s-o parasim, nici s-o distrugem. Pentru ca totul reprezinta decenii de-a randul, munca investita si economisita. Dar nici nu poate sa fie lasata... asa cum a fost. Vechile citadele nu vor deveni nici competitive si nici eficiente atat timp cat nu vor fi privatizate, restructurate si puse sa lucreze in conditii concurentiale.

Inapoi este economia de comanda. Inainte e economia de piata. Intre aceste doua mari drumuri sunt problemele de zi cu zi. Faptul ca salariatii de la nu stiu care intreprindere de stat au primit totusi cresteri de salarii, fara sa fi adus un plus de productivitate, constituie la urma-urmei o problema de interes local. S-ar putea spune: surplusul de salariu loveste doar profitul investitorului. In aparenta numai. Lucrurile se schimba, insa, daca in ultima instanta investitorul va scumpi produsele si va arunca astfel in carca pietei (deci a consumatorilor) costul neprevazut ce a intervenit in urma negocierilor cu salariatii si cu sindicatele. Pentru ca ei au amenintat cu greva.

Este clar ca vechile structuri ale economiei noastre si-au epuizat resursele de crestere sanatoasa. Cum insa reformele s-au produs cu incetinitorul, am obtinut numai jumatate din rezultatul scontat: a fost calmata inflatia, a crescut PIB-ul, dar deficitele au continuat sa-si faca de cap. Mai departe numai pe aripile concurentei putem inainta.

Adrian Vasilescu

AVEREA - COTIDIAN DE INFORMATIE