Cand dolarul facea dupa voia lui jocurile pe piata

Dupa razboi, cand au fost refacute hartile, lumea noua ce a rezultat era in mare parte nedrept alcatuita. Prea multe limite i-au fost impuse omenirii: sociale, politice, economice, morale. Unele prin tratate, altele prin linii trase apasat cu creionul rosu de-a lungul si de-a latul planiglobului. Iata de ce, adeseori, pe tabla de sah a istoriei, intr-o parte sau alta a planetei, prin miscari violente sau pasnice, piesele au fost imprastiate, apoi reasezate; iar jocul, reluat cu noi deschideri, a marcat decisiv vietile a milioane sau sute de milioane de oameni. Astfel de deschideri, la care am fost martor ca jurnalist, in Polonia, Grecia, China, Coreea de Nord, Iran, Ungaria, Rusia, Georgia, Serbia, Croatia, Suedia, Germania, Italia, Franta, Japonia si, desigur, in Romania, fac subiectul serialului de fata.Adrian Vasilescu


In anii '90, in conditiile in care Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila. Un dolar in usoara scadere producea dureri de cap exportatorilor germani si japonezi.

Pe un astfel de fundal, agitat, a avut loc, in mai 1995, reuniunea de la Washington a Fondului Monetar International. Reuniune ce fusese convocata cu putine zile inaintea festivitatilor ce aveau sa marcheze implinirea unei jumatati de veac de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Se repeta istoria? Caci si atunci, inainte de a i se fi pus punct razboiului, in vara anului 1944, intr-o mica localitate americana (Bretton-Woods) fusese convocata o importanta conferinta, ce si-a propus sa schiteze modul in care vor circula banii in lumea postbelica.

Scop declarat in 1944: evitarea dezordinii monetare, exprimate prin inflatii, devalorizari, incetari de plati, blocari de fonduri, care in perioada interbelica au lovit deseori economia mondiala. Sistemul adoptat atunci, ce proiectase in prim-plan etalonul aur-devize, era construit in jurul monedei cu cea mai mare acoperire in aur: dolarul american. Economia Statelor Unite iesise intarita din razboi si toata lumea cauta dolari. Moneda americana inregistra o cerere atat de mare, incat s-a ajuns repede la o criza de dolari.

Moneda americana se dovedea a fi, totodata, o complicata problema pentru toate celelalte state, mari sau mici. De cate ori cadea dolarul, Japonia, Germania si alte puteri economice ameteau. Si orice incercari de a-l scoate din picaj se dovedeau zadarnice daca SUA nu le sprijineau.

La 30 martie, Bundesbank redusese rata dobanzilor. Potrivit cartilor, normal ar fi fost ca piata sa incerce sa se scuture de marci, pentru ca dobanda scadea. Si sa fi cumparat dolari. Ceea ce ar fi insemnat ca dolarul, sub presiunea unei cereri in crestere, ar fi trebuit sa urce. Dar n-a urcat.

La 14 aprilie, sub imperiul aceleiasi judecati, Banca Japoniei a redus rata dobanzilor la cel mai de jos nivel posibil: la 1 la suta. Era cartea pe care mizase ministrul japonez de Finante pentru intalnirea din Indonezia, de la 16 aprilie, cu seful Trezoreriei Statelor Unite. Rezultatul: repetarea esecului german. In fata acestei perspective, Comitetul Interimar al Fondului Monetar International a dat publicitatii un comunicat in care isi asuma rolul de arbitru international. Care era substratul? Doua aspecte erau de luat in seama.

In primul rand, se vorbea tot mai mult, atunci, despre perimarea Sistemului Monetar International. Deci a sistemului de la Bretton-Woods, in Statele Unite, menit sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica. Noua constructie avea doi puternici stalpi de rezistenta. O moneda-reper: dolarul american. Si un sistem institutionalizat, avand in varf Fondul Monetar International si Banca Mondiala. A pune in discutie actualitatea sistemului inseamna, implicit, a stirbi ceva din importanta acestor puternice institutii. Rolul de "arbitru international", pe care il invoca Comitetul Interimar al FMI, constituia, fara indoiala, si o demonstratie de forta.

Cel de-al doilea aspect era legat de luptele puternice de pe mai toate fronturile razboiului monetar. Cele mai ingrijoratoare erau insa confruntarile dolar ? yen si dolar ? marca. FMI considera ca intr-un moment specific, cand pietele erau nu numai liberalizate, dar si suverane, interventiile unor banci centrale avand doar efecte limitate, era nevoie de un arbitru suprem si incerca sa-si asume acest rol. Mai mult, considera ca era nevoie si de un arbitraj intre state. Asa se explica de ce, in preajma reuniunii de la Washington, din 1995, directorul general de atunci al Fondului, dl Michel Camdessus, a facut un gest unic in istoria de o jumatate de veac a acestei institutii. In speta, a convocat un grup de ziaristi si a criticat Statele Unite ca nu consimt sa ridice rata dobanzilor.

Daca in America dobanzile ar fi fost mai mari, dolarul ar fi devenit mai atractiv. Investitorii internationali ar fi vandut yeni si marci pentru a cumpara dolari. In felul acesta, cotatiile bancnotei verzi ar fi inceput sa creasca la bursele valutare. Iar cotatiile monedelor japoneze si germane sa scada.

Dl Camdessus nu a facut acest demers pentru a partini Japonia si Germania. Si nici pentru a defavoriza Statele Unite. Gestul avea cu totul alta semnificatie. El prefata comunicatul privind asumarea rolului de "arbitru international" si constituia, totodata, o interventie ce se voia obiectiva, pentru ca masura la care s-a referit ar calma piata. Numai ca Statele Unite nu erau dispuse sa faca un astfel de gest. Autoritatile financiare din SUA au spus deschis ca nu vor o moneda tare.

Adrian Vasilescu

Averea