Castigatorii... n-au castigat nimic (1)

Peste o luna si cateva zile ne vom desparti de 2005. Un an despre care putem spune ca a fost si bun, dar si rau. Bun in sensul ca a continuat cresterea economica, a avansat dezinflatia, au scazut dobanzile, a crescut puterea de cumparare a leului. Rau fiind ca, dincolo de calamitati naturale - ploi si inundatii; apoi seceta -, a continuat starea de moleseala din economie, manifestata prin eficienta modesta si productivitate in scadere.Societatea romaneasca repeta, de fapt, in sens larg, soarta multora dintre intreprinderile industriale.
Acele intreprinderi care si-au rezolvat problemele curente, isi platesc datoriile actuale, dar bilanturile lor contabile gem de datorii vechi, neonorate si greu de onorat, la care s-au adaugat dobanzi impovaratoare.

Cum ne-am ales noi cu atatea poveri? Prin acumulari succesive. Dupa numeroase amanari, apoi dupa mai multe incercari de A"gradualizareA", nereusite, au urmat totusi cateva etape de macrostabilizare. Dominate mai intai de adevarul preturilor.

Pe urma, de adevarul dobanzilor si al cursului de schimb. In sfarsit, de dezinflatie.

Speranta ca economia se va insanatosi nu era nicidecum neintemeiata. Undeva, insa, trenul a deraiat. Cauza - cauzelor? Guvernele tranzitiei n-au avut cutezanta - si nici sprijinul societatii - sa impinga reforma dincolo de portile intreprinderilor de stat. Cu alte cuvinte, n-au reusit sa produca transformari radicale in economia reala.

Despre reforme s-a tot vorbit. S-a facut chiar valva mare in jurul inchiderii catorva intreprinderi cu pierderi. Dar n-au fost decat focuri de paie. Asa ca nici de pierderi n-am scapat, nici consolidarea financiara a intreprinderilor viabile n-a fost facuta. Mai ales, nu au fost gasite solutii pentru a fi depasita starea financiara fragila din acele intreprinderi risipitoare de resurse si producatoare de arierate. Neimpliniri ce au fost reportate de la un an la altul. Nici acum nu am scapat de ele.

In balanta, de fiecare data, pe un taler s-au aflat producatorii; pe celalalt, consumatorii. Ei, cei din urma, fiind cei dintai... sacrificati. Obicei mostenit de la Ceausescu. Producatorii A- mai ofensivi, mai galagiosi, mai puternici, constituind in cele mai multe cazuri mase compacte de electori A- au fost mereu castigatori. Rezultatul: intarzieri pe frontul restructurarii. Problema cea mai dura si cea mai grea.

S-ar fi impus reducerea schemelor de personal, mult prea incarcate. O castana fierbinte, cu care nimeni nu voia sa se friga. Motivul invocat frecvent, ani in sir: ar creste nepermis de mult somajul. Dar lucratorii care si-ar fi pierdut locurile de munca prin restructurari erau in realitate someri de multa vreme. Erau someri mascati in angajati ai unor fabrici care n-au trait cu adevarat, ci doar s-au prefacut ca traiesc. Pana la urma, treptat, cei mai multi dintre ei si-au oficializat acest statut, prin trecerea de la somajul mascat la cel efectiv. S-a intamplat tarziu acest lucru. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

A intarziat si reducerea costurilor de fabricatie. Pas imposibil de facut fara mai multa munca, mai multa competenta si concurenta la sange. Sau, ca alternativa, restrangeri de activitati, inchideri de fabrici. Au fost atacate timid ambele variante. Fapt ce a dus la amanarea bataliei pentru competitivitate. Si la continuarea convietuirii cu incompetenta, cu risipa, cu furturile. Triumful concurentei fiind mai departe ceea ce a fost: o iluzie.

Multe dintre intreprinderile somnolente au fost in cele din urma privatizate. Altora, mirese urate, le sunt cautate de zor petitori.

Dar prea putine A- si dintr-o categorie, si din alta A- au scapat de reflexul de a produce pierderi in loc de castig.

Lucrurile nici n-au cum sa fie puse in ordine pana cand nu va fi inghitit, cu lingura, un medicament ce li se pare, celor mai multi, teribil de amar: concurenta.

Dar o alta modalitate in stare sa aduca economia in matca normalitatii nu exista.

Concret: fara costuri recunoscute de piata, fara productivitate si eficienta optime, fara produse competitive, fara cifre de afaceri bune si profit indestulator nu exista iesire din labirint.

Abia atunci ar putea urma timpul doi, cel aducator de bunastare.

Deocamdata, insa, salariul continua sa fie neindestulator, populatia nu poate cumpara mai multe bunuri de folosinta indelungata, iar cei mai multi romani apeleaza rar la serviciile organizate. Si va fi in continuare asa, chiar daca PIB-ul va reusi sa-si recupereze ceva din pierderea suferita.

Logica economica ne conduce spre o judecata simpla: atat timp cat nu vor fi reinnoite structurile economice, organizarea muncii si sistemul intereselor, a starui in fortarea motoarelor cresterii, in speranta ca vom avea mai mult PIB, ar insemna sa ne afundam si mai rau in ineficienta. Si sa nu mai putem evita confruntarea cu supraincalzirea economiei, indeosebi din cauza devansarii ofertei de catre cererea de consum, fenomen deja semnalat cu ingrijorare de catre agentiile internationale de evaluare a riscului de tara.

Numai intr-un climat economic sanatos, competitional, mai mult PIB poate sa ne aduca mai multe valori adaugate.

Pentru ca numai o productie performanta de bunuri si servicii, in cantitati optime, ar fi in stare sa stimuleze atat veniturile, cat si un consum sanatos al populatiei.

Adrian Vasilescu

Averea