Degeaba masuram efectele daca nu ajungem la cauze

Vineri, 14 Octombrie 2005, ora 04:06
852 citiri

Pana si orgoliul ni s-a tocit. Vestea ca, in topul competitivitatii economice, suntem pe ultimul loc in Europa n-a zguduit societatea romaneasca.

Nici macar n-a zgaltait-o. Asta da imunitate!Dar, in ultima instanta, nu orgoliul ranit e problema. Ci consecinta: populatia Romaniei traieste la limita subzistentei.

In fata acestei realitati - desigur nedrepte, caci Romania ar putea avea un nivel de viata cel putin decent - si Guvernul, si Parlamentul, si populatia cred ca e timpul sa fie grabita iesirea din inertie. Dificila treaba, mai ales acum, cand incepe sezonul rece. Nu peste mult timp ne vom infrunta cu un general dintre cei mai temuti: Iarna. Zonele noastre cele mai vulnerabile sunt sinistratii fara locuinte, importurile de resurse energetice, preturile administrate si risipa din intreprinderi. Plus saracia.

Lucrurile se complica si mai mult cand vine vorba despre masurile ce ar urma sa fie luate: revigorarea fabricilor care n-au performante, diminuarea pierderilor, declansarea bataliei pentru eficienta. Fara indoiala ca populatia Romaniei, ingrijorata de ziua de maine, e indreptatita sa ceara conditii omenesti de viata. La randul sau, Guvernul este indreptatit sa faca trimitere la buget si sa spuna: astea-s resursele, atat putem sa oferim! Numai ca lucrurile nu se pot opri aici. E nevoie de idei si de fapte care sa duca la inchiderea a cat mai multe dintre canalele de risipa si de pierderi. Si la cresteri de eficienta, de competitivitate.

Nimic insa nu va reusi, din ce-si propun autoritatile in plan economic, fara o intoarcere rapida a tuturor intreprinderilor cu 180 de grade, din pozitia cu spatele la piata in pozitia cu fata la piata. Intr-un climat competitional. Altfel, pana si munca, in loc sa aduca belsug, va continua sa aduca pagube. Iar milioanele de oameni care sunt platiti mizerabil, pentru munca lor, vor continua sa fie mahniti, nemultumiti, revoltati. Fara sa inteleaga, insa, ca singura legatura adevarata se stabileste intre venituri si eficienta muncii. Tendinta lor, insa, e de a face o alta legatura, intre venituri si preturi, legatura ce nu poate fi decat falsa. Din cauza ca se confunda efectul cu cauza. Atat veniturile, cat si preturile nu sunt decat instrumente cu care se ia temperatura in economie. Ambele termometre masoara efecte: veniturile indica pana la ce cote se poate urca plata muncii; in acelasi timp, preturile arata valoarea pe care pietele o recunosc rezultatelor muncii, fie ele bunuri economice, fie servicii. E insa timpul sa fie atacate cauzele.

E limpede ca au fost facute progrese evidente. Cu deosebire in planul macrostabilizarii. Numai ca macrostabilizarea nu va rezolva problema fara microstabilizare. Concret: fara schimbari fundamentale in economia reala. Sigur, aceste schimburi sunt cele mai riscante. Fiindca ar urma sa fie atacate structurile din intreprinderi. Rationalizarea schemelor de personal aduce somaj. Rationalizarea costurilor de fabricatie pune fata in fata doua tablouri dure: mai multa competenta, concurenta la sange sau, in caz contrar, restrangeri de activitate, inchideri de fabrici. Rationalizarea eficientei cere munca performanta, eliminarea risipei, a furturilor. Sunt riscuri ce nu pot fi insa ocolite decat cu un pret foarte mare: prelungirea starii de agonie economica.

Societatea romaneasca are o unica sansa: un climat economic in care intreprinderile sa fie obligate sa-si potriveasca orologiile dupa ora Europei. Atat cele de stat, cat si cele private. Fara nici o deosebire. Si fara a invoca intarzierile din sferele privatizarii si restructurarii drept scuze ca economia nu s-a intors inca decat partial cu fata la piata.

Alternativa este perpetuarea saraciei, a salariilor mici, a traiului de pe o zi pe alta, fara nici o perspectiva de viitor. Si un buget cu bani prea putini pentru sanatate, pentru invatamant, pentru investitii.

Ramane o sigura sansa: accelerarea, dintr-o data, a tuturor motoarelor reformei, in consens deplin cu legitatile economice. Plecand de la un adevar amar: acela ca multe dintre experientele de pana acum - cu motoare ale reformei ce au fost turate unul cate unul si cu legi economice ce au fost incalcate sistematic, una cate una, de teama ca socul reformelor sa nu fie prea dur - au esuat. Ranile cele mai dureroase sunt in sectorul public. Daca intreprinderile statului nu vor fi supuse legilor pietei, ale riscului si profitului, nu vom avea performante. Caci deciziile economice pe care le adopta, adeseori catastrofale, nu le provoca falimentul. Ele nu se tem de faliment cat se mai bucura, inca, de mantaua protectoare a statului patron. Pe cand o companie privata este obligata sa fabrice produse de calitate, prin metode eficiente, care sa-i aduca profit. Mai poate fi vorba de concurenta loiala?

Adrian Vasilescu