Timpul in care a cazut cursul fix

Sambata, 29 Octombrie 2005, ora 03:02
1105 citiri

Dupa razboi, cand au fost refacute hartile, lumea noua ce a rezultat era in mare parte nedrept alcatuita. Prea multe limite i-au fost impuse omenirii: sociale, politice, economice, morale. Unele prin tratate, altele prin linii trase apasat cu creionul rosu de-a lungul si de-a latul planiglobului.Iata de ce, adeseori, pe tabla de sah a istoriei, intr-o parte sau alta a planetei, prin miscari violente sau pasnice, piesele au fost imprastiate, apoi reasezate; iar jocul, reluat cu noi deschideri, a marcat decisiv vietile a milioane sau sute de milioane de oameni. Astfel de deschideri, la care am fost martor ca jurnalist, in Polonia, Grecia, China, Coreea de Nord, Iran, Ungaria, Rusia, Georgia, Serbia, Croatia, Suedia, Germania, Italia, Franta, Japonia si, desigur, in Romania, fac subiectul serialului de fata.

Constructia de la Bretton-Woods, in Statele Unite, menita sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica, avea doi puternici stalpi de rezistenta. O moneda - reper: dolarul american. Si un sistem institutionalizat, avand in varf Fondul Monetar International si Banca Mondiala. A pune in discutie soliditatea sistemului inseamna, implicit, a stirbi ceva din importanta acestor puternice institutii.

Dar necazurile se inmulteau. Aveau loc tot mai multe confruntari dolar ? yen si dolar ? marca. Chiar si FMI, intr-un moment in care pietele tindeau nu numai sa fie liberalizate, dar si suverane, interventiile unor banci centrale avand doar efecte limitate, considera ca era nevoie de un arbitru suprem si incerca sa-si asume acest rol. Mai mult, voia sa impuna si un arbitraj intre state. Cu timpul, s-a ajuns inclusiv la criticarea Statelor Unite. Pentru ca nu consimteau sa ridice rata dobanzilor.

Ideea era fara echivoc: daca in America dobanzile ar fi fost mai mari, dolarul ar fi devenit mai atractiv. Investitorii internationali ar fi vandut yeni si marci pentru a cumpara dolari.

In felul acesta, cotatiile bancnotei verzi ar fi inceput sa creasca la bursele valutare. Iar cotele monedelor japoneze si germane sa scada.

FMI nu intervenise pentru a partini Japonia si Germania si nici pentru a defavoriza Statele Unite. Gestul avea cu totul alta semnificatie. Se voia o interventie obiectiva, dorind sa calmeze piata. Numai ca Statele Unite nu erau dispuse sa accepte un astfel de arbitraj.

Autoritatile financiare din SUA au spus deschis, atunci, ca nu vor o moneda tare. Prin urmare, nu intarirea dolarului le interesa, ci intarirea economiei americane. Ceea ce insemna un yen tare, care sa faca exporturile japoneze mai putin competitive. Si sa-i determine pe japonezi sa consume mai mult, indeosebi importuri din SUA. Si iata cum, astazi, istoria se repeta. Chiar daca in spirala.

Japonezii, in schimb, atunci, dupa mai bine de un sfert de veac de la sfarsitul razboiului, ca si acum, doreau un yen mai slab. Ei spuneau ? si aveau dreptate ? ca in momentele in care yenul s-a intarit continuu, economia lor a iesit in pierdere.

Un exportator japonez care aducea in tara dolari, in locul marfurilor vandute, primea pe un dolar mai putini yeni, fie ei si tari. El pierdea.

Care erau consecintele? Multe societati japoneze au fost determinate sa-si mute afacerile in strainatate, pentru a nu mai fi nevoite sa-si schimbe dolarii pe yeni scumpi. In felul acesta, Japonia, care nu avea somaj, incepea sa se vada amenintata sub acest aspect.

In acelasi timp, Japonia avea o piata interna de consum suprasaturata si devenise interesata sa-si exporte o buna parte din productie. Iata de ce yenul nu voia sa fie rege. Din acelasi motiv, insa, nici marca nu voia sa joace acest rol. Ambele monede priveau catre dolar si-l implorau sa-si vina in fire si sa nu incerce sa scape de rolul asumat la Bretton-Woods, acela de rege al pietei valutare internationale.

De fapt, jocul era mai subtil. Dolarul nu voia sa fie rege incoronat. Un rege de parada. El voia sa comande piata intr-un stil original, sa castige in timp ce se preface ca pierde. Fusese astfel lasat in urma sistemul de la Bretton-Woods, din 1944, unde se instituise o modalitate de schimb prea putin mobila: cea a cursurilor fixe. Cotatiile monedelor se stabileau in raport cu dolarul, pe baza etalonului-aur. Sistemul avea insa multe dezavantaje, cel mai periculos fiind transferul de inflatie de la o tara la alta, prin intermediul cursului fix. Piata nu juca un rol prea mare in cotarea unei valute si America era stanjenita de aceasta maniera statica.

In anii '70, i s-a spus adio cursului fix. A inceput marea aventura a pietei valutare si a speculatiilor valutare. Piata s-a dinamizat, schimburile valutare au luat o amploare fara precedent.

Treptat, Statele Unite au descoperit ca nu-i avantajos totdeauna sa ai moneda cea mai tare, ca totul depinde de conjuncturi.

Daca vrei sa importi mai mult si sa exporti mai putin trebuie sa-ti intaresti moneda, dar daca primul scop este exportul atunci e preferabil sa ai o moneda slaba. Si a inceput jocul deprecierii dolarului. Un joc intensificat in timp, producand dureri de cap japonezilor si germanilor, cu deosebire. Un joc care continua si astazi.

In economia mondiala, astazi, dilema obsedanta "moneda tare" "moneda slaba" se raporteaza tot mai mult la conjuncturi.

Tarile care traiesc din importuri au nevoie de moneda tare. Cele care traiesc din exporturi se bat pentru o moneda slaba. De multe ori insa conjuncturile economice impun fie combinatii intre cele doua stari monetare, fie solutii alternative.

Asta in cazul tarilor care comanda muzica. Si nu ca regula generala. Pentru ca si cei mari, de multe ori, nu-si pot face jocurile cum vor. Intotdeauna suverana fiind piata.

Adrian Vasilescu

Averea