Miza razboiului din Georgia

Recunoasterea oficiala de catre Moscova a celor doua
republici separatiste (Osetia de Sud si Abhazia), in urma interventiei militare
in Georgia, nu a luat prin surprindere, asa cum se incearca sa se acrediteze,
cancelariile occidentale.

Inca de la recunoasterea independentei provinciei
Kosovo, Rusia a anuntat ca acest lucru este un precedent si pentru o serie de
republici separatiste desprinse din fostul bloc sovietic. Scenariul a fost unul
cat se poate de clasic, stilul de actiune al Moscovei neavand nici o legatura
cu fandoselile diplomatilor europeni sau americani.

Dincolo de implicatiile politice ale conflictului din
Georgia, cea mai importanta concluzie este ca Moscova stie foarte bine ce are
de facut in competitia cu Uniunea Europeana sau Statele Unite ale Americii.
Principiul conform caruia drumul cel mai sigur este cel pe care il cunosti este
aplicat cu sfintenie de diplomatii rusi, indiferenti la orice amenintare cu
boicotul economic, venita dinspre Vest.

" Cu ce vreti sa ne
boicotati ?", par a spune rusii, atata vrem cate voi depindeti de noi si
nu invers. Razboiul declansat de Moscova pentru suprematie in ierarhia mondiala
este unul exclusiv economic. Vesticii stiu acest lucru, dar nu detin
contraarma.

Scutul antiracheta ce urmeaza sa fie plantat de SUA in
inima Europei, independenta Kosovo, invadarea Irakului sau criza iraniana par a
fi fost suficiente argumente pentru sfidarea Kremlinului. Mai presus insa de
toate acestea, sfidarea a venit atunci cand vesticii au anuntat cu surle si
trambite ca vor cu orice pret sa-si reduca independenta energetica de Rusia.

Asta inseamna razboi economic, or
intr-o atare situatie Moscova are As-ul in mana. Indiferent
de eforturile financiare pe care Uniunea Europeana ar fi dispusa sa le faca in
identificarea unor surse alternative de energie, pana cand acestea sa devina
rentabile sau sa aiba o pondere importanta in consum vor mai trece ani buni.

In toata aceasta perioada,
dependenta energetica fata de Rusia este intr-o rapida ascensiune. Moscova
stie acest lucru si nici un arsenal de rachete balistice nu este mai
amenintator pentru Europa decat titeiul si gazele naturale.

Europenii si-au inchipuit ca trecand la discutii directe
cu liderii noilor state aparute in zona Caucazului, unde se concentreaza mari
resurse de titei si gaze, vor putea sari peste capul Moscovei, negociind direct
livrarile.

Presedintele Georgiei, sustinut puternic de Statele Unite, s-a
dovedit un adevarat rebel in fata rusilor, care l-au adus insa la tacere, sub
privirile neputincioase ale NATO. Cu presedintii Azerbaijanului, Kazahstanului
sau Turkmenistanului problema nu se pune in nici un fel identic. Acestia raman
fideli Moscovei indiferent de piruetele lor aparente prin fata europenilor.
Asadar, cine-i tatucu ?

Presupunuand totusi ca liderii amintiti ar fi fosti
dispusi sa manifeste o independenta fata de Rusia, apare problema rutelor de
transport ale hidrocarburilor din zona Marii Caspice, rute care ar fi trebuit
sa fie cu totul altele decat cele controlate de Rusia.

Doar asa se poate atenua
reducerea dependentei fata de Moscova. Si au aparut pe hartie o serie de rute
alternative, inclusiv proiectul Nabucco sau Constanta-Trieste, viabile din
punct de vedere economic. Problema este insa cine investeste in respectivele
rute ?

Raspunsul este simplu :nimeni. Companiile occidentale de
profil nu risca investitii de miliarde sau zeci de miliarde de euro, iar
statele occidentale nu cad la pace la unison sa scoata acesti bani din bugetele
lor.

De data asta s-a vazut " coeziunea " Uniunii Europene. Nemtii au
luat-o pe cont propriu, prin semnarea de acorduri directe cu Rusia, inclusiv
pentru construirea unei conducte de transport a hidrocarburilor, italienii
participa si ei impreuna cu Rusia la finantarea altei conducte, bulgarii si
grecii sau ungurii urmand aceeasi cale. Mai are rost sa ne intrebam cine este
castigatorul competitie economice Rusia-Uniunea Europeana ?

Pentru a pune lucrurile definitiv la punct, urmatoarea
actiune a Rusiei este eliminarea " revolutionarilor portocalii ",
care au fost folositi de Occident ca avangarda in razboiul economic cu Rusia. Georgia a fost linistita cu ajutorul
tancurilor, respectiv recunoasterea separatistilor. Ucraina, a
doua tara cu revolutia portocalie este la rand.

Aici lucrurile par a fi ceva
mai simple. In primul rand, in Ucraina exista o puternica minoritate rusa,
chiar o parte semnificativa a ucrainenilor fiind de la natura pro rusi. O
crestere semnificativa a pretului hidrocarburilor livrate Ucrainei de catre
Rusia arunca la secunda doi intreaga economie a acestei tari in aer. Fara
energie ieftina economia Ucrainei este ineficienta cu desavarsire. Nici nu mai
are rost vreun alt comentariu.

Ultima revolutie portocalie ce urmeaza a fi anihilata de
Maica Rusie este cea din Romania. Din toata independenta manifestata fatis de
presedintele Basescu fata de Rusia s-a ales deja praful. Pentru cativa ani mai
avem o bruma de resurse proprii, ceea ce ne-ar conferi o oarecare independenta
de miscare in relatiile de aprovizionare cu hidrocarburile rusesti.

Din
nefericire, noi nu stim sa gestionam acest lucru, iar Europa numai grija
noastra nu o are. America nici atat. Asadar, la cat de vulnerabili suntem in
fata Rusiei nici nu mai are rost sa ne consumam pentru sustinerea celor doua
rute de transport a hidrocarburilor spre Europa, prin tranzitarea Romaniei.

Asadar,
razboiul din Georgia,
unul exclusiv economic, are tinte precise. Romania este
una dintre ele, pe cale de a fi atinsa.