Academicianul Eugen Simion: Caragiale, mare comic in tara lui Eminescu - Interviu

Sambata, 24 Martie 2012, ora 14:00
2366 citiri
Academicianul Eugen Simion: Caragiale, mare comic in tara lui Eminescu - Interviu

Academicianul Eugen Simion considera ca Eminescu este un mare poet in tara lui Caragiale si ca I. L. Caragiale este un mare comic in tara lui Eminescu.

"Si, pana la un punct, este si adevarat. Pentru ca unul merge spre profunzime, sa spunem spre metafizica spiritului romanesc, celalalt merge spre manifestarile lumesti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care romanii il au si il cultiva", afirma criticul literar intr-un interviu acordat Agerpres si dedicat marelui dramaturg.

Fostul presedinte al Academiei Romane vorbeste despre prima intalnire cu opera lui Caragiale, despre profunzimea marelui scriitor, evidentiata atat de teatrul cat si de corespondenta si de publicistica sa, si atrage atentia ca marele creator de portrete comice nu trebuie confundat cu personajele sale.

Domnule academician Eugen Simion, sunt de notorietate contributiile dumneavoastra la "recuperarea" manuscriselor eminesciene, ca si pozitia dumneavoastra ferma in apararea Poetului national. Acum, iata, ati devenit "avocatul " lui Caragiale. Sunt ei doua astre asemenea, dar din alte galaxii?

Oricum, sunt din aceeasi epoca si din aceeasi spiritualitate. Aparent locuiesc pe astre diferite, reprezentand doua parti ale aceluiasi spirit - spiritul comic si spiritul liric, profund. Dar, si se spune adeseori, apropo de aceasta contradictie dintre ei, ca Eminescu este un mare poet in tara lui Caragiale si ca Ion Luca Caragiale este un mare comic in tara lui Eminescu. Si, pana la un punct, este si adevarat. Pentru ca unul merge spre profunzime, sa spunem spre metafizica spiritului romanesc, celalalt merge spre manifestarile lumesti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care romanii il au si il cultiva.

Cand l-ati "intalnit", daca mi-e permis sa spun astfel, pe Caragiale?

Eu, fiind ploiestean, prahovean, sigur ca patronul nostru e Caragiale, vrem sau nu vrem. Deci nici nu pot sa spun cand am citit "Dl Goe", "Momentele" lui care sunt extraordinare. Nu mai stiu. Oricum, licean citeam pe Caragiale si profesorii nostri de romana ne vorbeau de el. As spune chiar, daca ma gandesc, traiam intr-o lume a lui Caragiale, desi era o alta istorie si o istorie, dupa al Doilea Razboi Mondial, foarte rea, foarte saracita si, uneori, tenebroasa si la Ploiesti, ca peste tot.

Dar noi eram tineri, eram adolescenti si... Va dau un exemplu: un coleg de-al meu, care se numea Stanescu Hristea Nichita (n.r. - viitorul mare poet Nichita Stanescu) intr-o zi apare pe culoarul liceului cu o spranceana rasa. Scandal, un gest de insubordonare, o boema exagerata etc. Lucrurile s-au potolit, dupa o vreme. Dar ce reprezenta acest lucru, daca nu un mod foarte liber, iar in spatele acestei atitudini era, cred, spiritul lui nenea Iancu, al lui Caragiale. Ne-am intalnit foarte repede, la inceputul adolescentei, cu I. L. Caragiale, am respirat, ca sa spunem asa, parfumurile operei lui si subtilitatile spiritului. Vreau sa va spun ca, dupa parerea mea, Caragiale este una dintre cele mai fine, subtile inteligente romanesti.

Caragiale ne pune tuturor o oglinda in fata si ne arata asa cum suntem. Nici mai buni, nici mai rai ca altii, declara, recent, maestrul Mircea Cornisteanu. Si-atunci, de unde atata "ingratitudine" la mari nume ale intelectualitatii romanesti, dac-ar fi sa-i amintim aici doar pe Constantin Noica, Petre Pandrea?

Generatia lui Constantin Noica si a lui Eliade, generatia lui Petre Pandrea - generatia tanara din anii '30 considera ca Ion Luca Caragiale este o piedica in calea accesului nostru la metafizica. O spune foarte limpede Noica. O scrie, in chip surprinzator, si Petre Pandrea. Ei considerau ca zeflemeaua este ostila metafizicii. Si, la prima vedere, asa si este. Dar vreau sa atrag atentia ca se face o confuzie. Caragiale nu trebuie confundat cu Mitica, personajul sau. Mitica este o creatie a spiritului comic. Cine il citeste mai atent pe Caragiale si cine citeste si corespondenta lui isi da seama de complexitatea acestui spirit. Caragiale are o metafizica, are un acces la metafizica, este un om foarte profund si prin asta el se intalneste cu Eminescu.

Numai ca veneau din locuri diferite. Unul venea cu aceasta viziune profunda a lumii romanesti vechi, a spiritului romanesc, celalalt venea din targul valah, din balciul bucurestean. Dar ei se intalnesc undeva, in aceasta metafizica a marii creatii. Este aproape pedagogic sa citesti corespondenta lui Caragiale si sa vezi cum acest scriitor cunostea muzica si era un impatimit de muzica. Fugea de la Berlin la Leipzig, impreuna cu Zarifopol, ca sa asculte o simfonie de Beethoven. Profunzimile lui de spirit, as spune, sunt evidente in aceste confesiuni. Deci este momentul sa schimbam ceva din formula care circula astazi in publicistica romaneasca: 'Ce vreti? Toti suntem creatiile lui Caragiale!' Da si nu! Lumea politica este, in orice caz, o creatie, dar este o lume a caricaturii, este lumea lui Mitica. In spatele acestei creatii este, repet, un mare spirit, care, dupa parerea mea, vede adanc si simte enorm.

Si totusi, chiar dumneavoastra, ati deplans, deseori, de la tribuna Academiei Romane, "nenorocita de zeflemea romaneasca", inteleasa ca un mod de a lua in deradere tot ce e cu adevarat solid construit in cultura si nu numai. Ce e cu zeflemeaua caragialiana? E vinovat Caragiale pentru acest handicap sau, dimpotriva, avantaj al nostru, pe care Nichita Stanescu il numea "rasu-plansu"?

Nu, Caragiale nu este vinovat. Si este adevarat, "rasu-plansu" vine din zeflemea, numai ca Nichita i-a adaugat dimensiunea tragicului. Trebuie sa facem o deosebire. Nici mie nu-mi place zeflemeaua. Sarcasmul acesta popular, jos nu-mi place si la intelectuali chiar este modul care ma deranjeaza cel mai tare - de a lua totul in ras sau in bascalie, cum se spune cu o vorba targoveasca. Nu, zeflemeaua de pe strada, zeflemeaua lui Mitica nu-mi place, dar ironia cu care este judecata zeflemeaua aceasta ii apartine lui Caragiale si este remarcabila. Eu nu consider ca ironia impiedica calea spiritului nostru spre metafizica, ci doar il purifica putin, il pregateste, ca sa intampine, mai curat si mai profund, metafizica.

Eugen Ionescu, insa, venea direct din Caragiale. Un Caragiale sublimat in absurd. L-ati intalnit, adeseori, la Paris, pe Ionescu. Ce spunea parintele 'Rinocerilor' despre nenea Iancu?

Eugen Simion: N-am avut o discutie speciala despre Caragiale, dar l-am citit si l-am urmarit. Scriind o carte despre tanarul Eugen Ionescu, sigur ca mi-am pus problema in ce masura el pleaca din literatura romana si ce ia din literatura noastra, cu ce pleaca. Si pleaca, in primul rand, cu Caragiale. Este un produs al lui Caragiale. Tragi-comedia lui este un teatru in traditia lui Caragiale. Ionescu spune odata ca acesta este cel mai mare dramaturg necunoscut si ca specificul lui Caragiale ar fi ca toate personajele lui sunt niste indivizi imbecili. Eu cred ca e mai mult decat atat. Mitica nu este un idiot national, nu e un cretin.

Nu, Mitica e un personaj mult mai complex. El are partile lui, ca sa zic asa. De aceea, Camil Petrescu a incercat sa-l reabiliteze in piesa lui si mai este un scriitor care a vrut sa-l reabiliteze, si anume Mircea Eliade, intr-un personaj din naratiunile lui, aratand latura aceasta profunda a lui Mitica. Deci gresim putin cand spunem ca toti ne tragem din lumea lui Mitica, a lui Caragiale. Nu! Numai o parte si, cu precadere, politicienii. Si daca ne tragem toti e vorba de partea noastra umoristica, nu profunda.

E o intrebare pe care ati fi dorit sa v-o adresez?

Eugen Simion: Da, e o intrebare pe care mi-ati pus-o, indirect, si pe care mi-o pun eu mereu si pe care o pun si celorlalti. In fond, Caragiale face parte din existenta noastra. Caragiale e cu noi, ca sa terminam tot cu o lozinca.

#Eugen Simion Caragiale, #Eugen Simion Eminescu, #Eugen Simion interviu , #Arta dramatica