Elita la puterea a doua: Intre politica si pasiunea pentru arte - interviu Varujan Vosganian

Varujan Vosganian este, in felul sau, umanistul secolului 21: om politic de marca, un scriitor cu verva, un muzician cel putin la fel de bun si nu numai atat. Primele doua instante ale omului Vosganian s-au intrecut mereu, intalnindu-se intr-un punct vecin cu tragedia.

"In mine au existat intotdeauna acesti doi oameni, unul care a fost captivat de spatiul intim, de masa de scris, de fosnetul cartilor si celalalt care a fost captivat de rasunetul aplauzelor. Ei doi s-au reunit si au devenit unul o singura data: atunci cand m-am intalnit cu moartea.

Cand, legati cu mainile la spate, am fost dusi pe camp si cativa oameni cu mitraliere asteptau ordinul sa ne omoare. Asta a durat cateva ore, timp in care eu m-am intalnit cu moartea. A te intalni cu moartea e o mare sansa, cu conditia sa scapi", a declarat Varujan Vosganian intr-un interviu eveniment pentru Business24.ro.

Domnule Vosganian, ati declarat ca vocatia dumneavoastra este pentru literatura, iar pasiunea pentru politica. Cum se impaca, in Varujan Vosganian, scriitorul cu omul politic?

Este o intrebare care mi se pune adesea. Cum poate un om sa fie senator, ministru de Finante si scriitor. Eu zic ca daca esti autentic poti face lucruri autentice, chiar daca par aparent diferite.

Politica este o arta a comunicarii, economia este o forma de cultura, este cultura manageriala, iar cultura insasi este prin definitie o forma de comunicare.

Toate trei au acest element comun. In situatia in care acelasi set de valori il pui la baza tuturor acestor indeletniciri, ele se pot lega. Mai mult, politicul se va recupera prin cultura.

La noi, politicul a aparut din cultura. Daca mergi intr-un liceu in laboratorul de istorie si in cel de literature, sunt aceleasi figuri. Daca scoatem din politica romaneasca de pana in 1938 oamenii de cultura, ramanem destul de putini.

De la Titu Maiorescu si Barbu-Stefanescu Delavrancea pana la Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga, Spiru Haret, Vasile Conta, Simion Mehedinti si atatia altii, acesti oameni au facut nu doar cultura ci au intemeiat o natiune moderna.

In clipa in care politica s-a indepartat de cultura, a dispretuit-o, ba chiar a folosit-o ca un intrument al autoritatii, Romania a ratacit in afara propriei istorii. Eu nu spun neaparat ca omul politic trebuie sa fie neaparat creator de cultura.

A fi om de cultura este altceva. Este cel care deschide o carte, care stie sa intrebe atunci cand nu stie, care sta pe un scaun care nu-i mai inalt decat teancul cartilor pe care le-a citit.

Daca vom avea astfel de oameni care vor fi tot atatea modele in politica romaneasca atunci statul roman s-ar reintoarce in mijlocul societatii care l-a creat si societatea ar putea sa aiba modelele de care are atata nevoie.

Eu nu am avut alta incompatibilitate intre politica si literatura decat aceea ca a existat o retinere in societatea romaneasca in general fata de oamenii politici. De la asasinarea lui I.G. Duca pe peronul din Sinaia si pana astazi, politica a indus multe traume in societatea romaneasca.

Exista aceasta neincredere fata de omul politic, care se transpune si asupra omului de cultura. De aceea, am fost adesea atent cu momentele in care imi lansez cartile.

Am terminat romanul "Cartea Soaptelor" in 2006, iar dupa doua luni am fost numit Ministru de Finante. Am avut o discutie cu premierul Calin Popescu Tariceanu, i-am aratat romanul si i-am spus ca nu-l voi publica pe perioada mandatului de ministru, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in acest roman se vorbeste despre masacre din Imperiul Otoman, iar eu eram presedintele Comisiei de Cooperare Economica Romania-Turcia.

Primul ministru a acceptat punctul meu de vedere astfel incat am lansat romanul in 2009. Pentru roman a fost bine pentru ca am avut timp sa-l recitesc de vreo 10 ori si am scurtat aproape un sfert din el, din 700 de pagini au mai ramas 520. Fiind ministru de Finante si obisnuit sa tai am utilizat aceasta maniera si asupra romanului.

De aceea, am cautat sa nu afectez in vreun fel sensibilitatea opiniei publice, respectand faptul ca asa este societatea romaneasca de astazi: neincrezatoare fata de cei care fac doua lucruri aparent diferite.

Mentalitatile nu merg nici cu viteza luminii, nici cu cea a trenului. Ele merg cu viteza sangelui, de aceea mentalitatile se schimba mai greu si trebuie sa acceptam acest lucru. Tot ce poti sa faci ca un barbat de stat este sa calauzesti aceasta schimbare pe o cale potrivita.

"Cartea soaptelor" a aparut in 2009 si se traduce deja in franceza, italiana, germana, suedeza, bulgara, armeana, ebraica si sper ca aceasta carte in doi-trei ani sa fie tradusa in mai toate limbile globului. In acest fel eu imi arat recunostinta fata de locul in care m-am nascut.

A adauga limbii romane este modul cel mai sincer si mai rodnic de a-ti arata recunostinta fata de spatiul romanesc.

Ati invatat ce inseamna flexibilitatea si tenacitatea din politica cand trebuia sa luati decizii importante, practic in momente care v-au calit ca si lider. Cum au influentat toate acestea stilul dumneavoastra scriitoricesc?

Am sa va fac o marturisire care poate parea paradoxala, insa inainte de a v-o spune astazi i-am spus-o lui Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor. I-am spus ca eu cred ca poezia este o arta a exactitatii, iar el mi-a dat dreptate. N-as vrea sa fac o lista a poetilor savanti in stiinte exacte de la Paul Valerie pana la Ion Barbu.

Duminica il aniversam pe Mihai Eminescu, care scria articole care au fost asumate de stiinta statisticii din Romania ca premergatoare, ca documente de natura statistica. N-as spune ca un poet este victima fanteziei. Poezia este cu adevarat o arta a rigorii, chiar la poeti cum ar fi Virgil Mazilescu sau Mihai Ursachi care aparent traiau desprinsi de societate.

Eu m-am regasit literar in timp ce faceam Facultatea de Matematici, cand am studiat despre ecuatiile diferentiale si despre geometria diferentiala. Atunci am inceput sa vad lumea in asa fel incat cuvintele mele sa o poata ajunge din urma.

Eu am inceput pe la 7-8 ani sa scriu poezii ca Vasile Carlova, apoi am scris ca Vasile Alecsandri, cand eram prin clasa a 8-a visam si scriam Cosmogonii pastisandu-l pe Mihai Eminescu si cel mai greu m-am eliberat de Nichita Stanescu.

A fost lupta mea cu ingerul, a fost foarte greu sa ma eliberez de Nichita Stanescu si matematicile m-au ajutat sa fac asta. In legatura cu felul in care ceea ce fac ajuta ceea ce scriu, aici lucrurile sunt chiar mai adanci. Am invatat un lucru atunci cand am fost demnitar si am fost demnitar intr-un mod abrupt.

Ministerul pe care l-am condus a fost cel mai mare din intreaga istorie a Romaniei. Am fost de la primele guverne din vremea lui Cuza si pana in ziua de astazi ministrul pe umerii caruia a apasat cea mai mare responsabilitate dintre toti demnitarii de acest rang din Romania.

Anual semnam documente de peste 100 de miliarde de euro. Atunci cand semnezi un document si te uiti pe fereastra si vezi cum vietile oamenilor se schimba dupa semnatura ta, raspunderea este coplesitoare.

Nu mai este o joaca, nu mai este o polemica, este un fel in care tu, intr-un fel sau altul esti partener al vietii fiecaruia, esti parte a cotidianului, chiar daca el nu stie acest lucru. Acest tip de responsabilitate trebuie sa-l ai si in cultura.

Eu am scris despre lucruri care pot ajuta oamenii sa inteleaga lumea, am scris despre felul in care adevarata istorie o fac invinsii, am scris indemnandu-i pe oameni sa fie mai atenti la senzatiile pe care le au si modul in care ele se preschimba in perceptii si reprezentari, le-am sugerat sa fie mai atenti pe de o parte cu memoria bunicilor lor, dar in acelasi timp mai atenti cu copiii lor, sugerandu-le ca unui copil creierul ii este ca lutul, pe el se intipareste orice talpa si trebuie sa calci drept.

Am scris despre faptul ca lacrimile din ochiul tau nu trebuie sa te impiedice sa vezi lacrimile din ochiul celuilalt.

Arta nu da sentinte, scriitorul nu este judecator, arta care pune concluzii se indeparteaza de sensul ei. Arta trebuie sa-l ajute pe cititor fiindca el este adevaratul judecator al unei carti. Calitatea mea de politician m-a facut sa inteleg mai bine o asertiune a lui Mountaine, care spunea ca un cuvant apartine pe jumatate celui care il rosteste si jumatate celui care il asculta.

Am cautat sa scriu in asa fel incat ceea ce scriu sa ramana neterminat si cel care sa termine ceea ce scriu sa fie cititorul.

Marta Bibescu spunea ca romanii nu si-au dat niciun proiect de la o generatie la alta. S-au schimbat puterile, regii, presedintii, guvernele, fiecare are sentimentul ca lumea incepe cu el. Cum il evalueaza intelectualul si omul Varujan Vosganian pe politicianul Varujan Vosganian?

In politica, poetul nu priveste cu neincredere ci cu anumita solidaritate si ingaduinta asa cum Tartarin in Alpi a lui Alphonse Daudet, Tartarin stand in pijama confortabil in pat il dojenea pe Tartarin imbracat in alpinist care vroia sa cucereasca muntii. Nu pot sa spun ca in mine exista un om care este poet si un om care este om politica si ca ei disputa unul cu celalt. Ei merg impreuna.

In fiecare dintre noi exista cel care are privirea launtrica, cel care poate ajunge la revelatii, cel care poate cobori in trepte in el insusi, in tine insuti poti cobori doar in trepte, nu exista abis in tine insuti, este o initiere.

Ca sa intri in tine trebuie sa te initiezi. Unul priveste launtric, iar celalalt priveste in afara. In mine au existat intotdeauna acesti doi oameni, unul care a fost captivat de spatiul intim, de masa de scris, de fosnetul cartilor si celalat care a fost captivat de rasunetul aplauzelor.

Unul nu putea fara celalalt. Omul poet a privit catre omul politic asa cum privesti un dat. In 1989, am mers in Piata Universitatii fiindca m-am gandit ca daca nu sunt acolo am meritat tot ce am trait pana atunci.

M-am dus si am privit cu ochii ambilor. Ei doi s-au reunit si au devenit unul o singura data: atunci cand m-am intalnit cu moartea. Cand, legati cu mainile la spate, am fost dusi pe camp si cativa oameni cu mitraliere asteptau ordinul sa ne omoare. Asta a durat cateva ore, timp in care eu m-am intalnit cu moatea. A te intalni cu moartea e o mare sansa, cu conditia sa scapi.

Eu ii asez alaturi pe amandoi: omul care scrie si citeste din mine a observat o anumita evolutie la celalalt. In anii '90 eram mult mai grabit, ca om politic. Ca scriitor, n-am fost niciodata grabit. Am crezut in anii '90 ca se poate repede, am crezut ca istoria e ca o trotineta pe care s-o intorci intr-un metru patrat, nu ca o locomotiva.

Atunci, noi eram mai degraba anti-comunisti decat modernisti, credeam ca prima raspundere era sa ne lepadam de rau, cand cel mai important era sa facem o lume in care raul sa se simta stingher.

Abia dupa ce am capatat functia guvernamentala, am capatat o anumita intelepciune.

Domnule Vosganian, daca ar fi sa incadrati Romania de astazi intr-o opera literara, care ar fi aceea?

Despre "Cartea Soaptelor" s-a spus ca este o carte identitara pentru poporul armean. Eu am facut acest exercitiu in Armenia, cand m-am intalnit cu liderii diasporei armene, cu ocazia bicentenarului Independentei, unii o citisera, altii auzisera despre ea.

Cand m-au intrebat in ce mod este o carte identitara, le-am zis "spune un eveniment important, o personalitate importanta, un obicei, o traditie importanta pentru armeni". Toate erau in carte.

In literatura romana, nu avem o astfel de carte. Nu avem o carte identitara a poporului roman. Marii nostrii romancieri nu s-au preocupat de a scrie o carte in care sa gasesti miezul tuturor acestor aspiratii.

Cred ca e nevoie de o "carte a soaptelor" a poporului roman. Soapta este o asumare si, in acelasi timp, o marturisire.

Daca ar fi sa adun o carte identitara a poporului roman, as pune laolalta poeziile si scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, scrierile istorice ale lui Iorga, romanele lui Liviu Rebreanu si neaparat scrierile filosofice ale lui Lucian Blaga. Acestea sunt cele patru brate ale crucii care ar putea sa ne dea o descriere despre destinul poporului roman.

Poporul roman are marele avantaj al faptului ca a ramas in teritoriul national, dar din acest motiv a avut si marele risc pentru ca nu si-a dat seama ca traieste intr-un exil interior. Noi traim in Romania o criza de sens, neasumand istoria recenta, neavand un proiect national si neputand comunica in present unii cu altii.

Tot dumneavoastra ati spus ca scaunul pe care stai sa nu fie niciodata mai inalt decat teancul de carti pe care le-ai citit. Vedem multe exemple astazi care sunt tocmai invers. Oamenii care muncesc, se instruiesc si sunt onesti duc greul vremurilor noastre. Cum comentati?

Greul nu este ca o bila legata de piciorul ocnasului. Greul il poate duce fiecare daca masori distanta dintre ceea ce ar fi putut sa fie si ceea ce este.

Eu nu cred in egalitatea intre oameni, asa cum ne-a fost inoculata in toata perioada adolescentei si primei mele tinereti. Oamenii nu se nasc egali, unii sunt frumosi, altii urati, unii inteligenti, altii cu mai putin mega de RAM.

Daca incerci sa-l faci pe cel urat, frumos, n-o sa reusesti. Nici pe cel scund, inalt. Daca incerci sa-l faci pe cel inalt scund, poti. Pe cel frumos, poti sa-l slutesti.

Egalitatea de acest fel se realizeaza numai la linia mediocritatii. Performanta exclude egalitatea ab initio dintre oameni. Singura forma de egalitate pe care o accept este intre tine si imaginatia ta despre tine.

Nicio constitutie europeana nu vorbeste despre dreptul la fericire. Pentru ca dreptul la fericire nu ti-l da nimeni. Asumarea la fericire e una individuala. Asa cum iedera nu poate fi mai inalta decat zidul pe care se inalta, asa nici tu nu poti sa fii mai fericit decat iti asumi sa fii.

De aceea, cred ca omul trebuie sa fie liber, deschis si autentic in relatia cu el insusi.

Ce oameni politici v-au inspirat in cariera sau pe care ii admirati?

Noi nu avem modele in Romania de astazi, nu cred ca vreunul dintre noi poate revendica asa ceva. Poate moartea ii va face pe unii mai pilduitori.

Poate doar pozitia lui Corneliu Coposu, in anumite momente dramatice, mi s-a parut a avea o dimensiune morala si tragica deosebita. Numai ca el nu poate fi luat ca exemplu pentru ceea ce avem de facut de aici inainte.

El este totusi un important reper. Corneliu Coposu este pentru mine un model de felul in care poti sa rezisti si sa fii tu insuti.

Al doilea cu care am avut relatii mai indelungate, pentru ca timpul a permis, a fost Regele Mihai. Pe Regele Mihai l-am cunoscut in 1990, in prima mea calatorie in strainatate, in Elvetia.

Eram si o victima a propagandei de atunci, aveam impresia ca o sa vad un om greoi, care vorbeste o limba romaneasca caznita si care este destul de neelucidat in legatura cu lumea din jur.

Am fost atat de impresionat de prezenta Regelui, de limba romana extraordinara pe care o vorbea, de claritatea gandirii, de modestia lui, incat pur si simplu, pentru prima oara in viata mea, mi-a venit sa ingenunchez in fata lui si sa-i sarut mana. N-am facut-o, dar e ca si cum as fi facut-o.

Sunt fericit ca imaginea despre el nu s-a clintit deloc si ca am ramas in aceeasi admiratie fata de el.

Despre cei care au fost, unul dintre ei care a putut sa ia decizii puternice a fost Winston Churchill.

Cand nemtii au decis sa bombardeze Coventry, si Churchill, care stia asta, a fost pus intr-o situatie limita: sa evacueze orasul si sa salveze oamenii sau sa lase orasul sa fie nimicit dar nemtii sa nu stie ca englezii le descifreaza codurile.

Dupa ca si-a baut sticla de whiskey, o noapte intreaga, si-a lasat orasul sa fie nimicit.

Pana la urma, aliatii au aflat din decodificari ca germanii habar n-au ca vor debarca in Normandia si in acest fel au castigat razboiul.

Mi se pare un gest de mare putere sa poti sa iei o decizie de acest fel. Probabil ca Churchill nu s-a eliberat niciodata de povara acelei decizii.

Un om politic nu este numai cel care arata calea, ci cel care ia asupra lui poverile celorlalti ca ei sa poata sa mearga inainte.

Haideti sa vorbim si despre omul Vosganian si celelalte pasiuni, in afara de politica si literatura. Putina lume stie, dar cantati si la pian. Care sunt compozitiile pe care le asculta omul politic Varujan Vosganian cand vrea sa se relaxeze?

Noi am fost o familie de muzicieni, bunicul era un foarte bun violonist, tata de asemenea.

Cand eram copil, matusile, bunicile se adunau si eu cantam impreuna cu bunicul sau cu tata Serenada de Schubert sau Menueto lui Boccherini.

Pentru noi, muzica a fost o parte a conditiei umane, un lucru la fel de normal ca toate celelalte. Indeobste, pentru popoarele ratacitoare, muzica are o semnificatie aparte.

Batranii armeni ai copilariei mele se adunau si cantau cantecele vechi, lacrimand. Erau cantecele ratacirii.

Am facut in continuare pianul. Cand eram student, am lucrat cu un profesor foarte bun care insista sa dau la Conservator.

Imi place sa cant mult Bach, Mozart, Beethoven. Am mers pana in secolul 20 si m-am oprit la Debussy, din motive temperamentale, cred ca nu mi s-a potrivit.

Ceea ce-mi place mai mult si mai mult este Requiem-ul lui Mozart, care nu seamana cu nimic din ceea ce a scris pana atunci. Parca era scris de altcineva.

El a scris Requiem-ul in pragul mortii si a rugat pe cineva sa stea langa el pana la miezul noptii ca sa poata termina Lacrimosa, care semnifica drumul catre moarte si trecerea sufletului.

A terminat Lacrimosa in formula de cvartet, dimineata au venit cativa prieteni care au cantat-o, dupa care el a murit.

Ascult multa muzica de aceasta amploare.

Imi place mult Chopin, Schubert, Schuman. Zilele trecute am invatat Nocturna a doua de Chopin, care este superba.

Intr-o buna zi, veti vedea ca "Sweet Child in Time" a lui Deep Purple sau "July Morning" a lui Uriah Heep sau "Shame on you, crazy diamond" a lui Pink Floyd se vor aseza laolalta cu marile simfonii ale clasicismului.

Marea sansa a noastra este aceea de a ne depasi constrangerile conditiei umane.

Si am sa inchei aceasta discutie cu urmatoarea poveste.

Imaginati-va un om si o umbra pe perete. Cineva vrea sa-l ucida, ia lancea si o infinge in inima din umbra. Umbrele din lumea umbrelor cred ca acea umbra a murit. Cu toate astea, omul este viu.

Imaginati-va ca noi, din spatiul cu trei dimensiuni, suntem umbra unuia din spatiul cu patru dimensiuni. Pentru ca e greu de crezut ca daca noi lasam umbra, nu suntem si noi la randul nostru umbrele altora.

Imaginati-l pe Iisus in spatiul cu patru dimensiuni. Noi am crucificat umbra lui, din lumea noastra. Si vazandu-l ucis pe cruce, am crezut ca a murit. Insa pentru ca traia si in alta dimensiune, a reinviat. Singurul miracol este acesta al lumilor multidimensionale.

Daca reusim, prin cartile pe care le citim, prin dorinta noastra de a cotrobai prin secretele cele mai ademenitoare ale lumii si daca incercam sa ne insotim cu altii, atunci poate ca vom iesi din captivitatea acestei lumi cu trei dimensiuni si atunci vom putea sa ne vedem viata si dinspre moarte catre viata si nu invers si vom putea sa vedem timpul nu doar ca o orizontala implacabila ci ca pe o verticala, un stalp de lumina in care poti sa calatoresti in acelasi timp in mai multe locuri si clipe deodata.