Solutiile gasite pentru criza din Statele Unite ale Americii au socat lumea. Nimeni nu s-ar fi asteptat ca cea mai liberala economie din lume sa adopte cele mai etatiste masuri, prin directionarea catre companii private a unor sume importante de la bugetul statului.
"Nationalizarea" unor banci,ajutorarea unor companii din industria auto sau de asigurari, planul de salvare a economiei americane in valoare de 800 miliarde de dolari, toate acestea au nascut intrebari si dezbateri furtunoase cu privire la rolul statului in noua economie.
Mai mult decat atat, se pune problema in ce masura este moral sau eficient ca statul sa implice fonduri imense, in esenta banii contribuabililor, pentru salvarea unor companii sau industrii. Nici in Europa lucrurile n-au fost mult diferite. Implicarea statelor in salvarea bancilor si companiilor s-a facut, este adevarat, la niveluri mai reduse decat in SUA.
Dar, din punctul de vedere al functionarii pietelor, Uniunea Europeana are probleme mai complicate decat SUA, indeosebi din cauza reglementarilor privind ajutorul de stat. In plus, sunt incalcate cu nonsalanta prevederile Tratatului de la Maastricht, iar tendintele de nationalism economic devin tot mai accentuate.
In acelasi timp, UE are dificultati in a armoniza programele anticriza la nivelul intregii Uniuni. Mai exact, dincolo de faptul ca exista un program comun, fiecare stat are probleme specifice, iar unele companii au jucat la mai multe capete incercand sa obtina facilitati de pe pietele locale pe care actioneaza.
Pana acum,Romania nu a avut astfel de probleme. Incep insa sa apara. Primele doua exemple sunt legate chiar de doua companii straine. Ford si Renault au obtinut, fiecare, cate un imprumut de la Banca Europeana de Investitii (BEI), in valoare de 400 milioane euro si, respectiv, de 200 milioane euro.
Imprumuturile sunt garantate de statul roman in proportie de 80%. Am pledat chiar in aceasta publicatie electronica pentru industria auto romaneasca (vezi articolele "Taxa auto si oglinda sparta" sau "Ce cauta Mercedes in Romania").
Economia romaneasca are nevoie de cele doua investitii, asa cum are nevoie de o industrie auto locala. Nici nu mai este nevoie de insiruirea argumentelor. Dar un imprumut garantat de stat nu face decat sa aduca dupa sine alte probleme.
Exact asa cum se intampla, la alta scara, in cazul crizei din SUA si din UE. O garantie ori un ajutor acordat de stat nasc alte cereri, din alte zone de activitate, privind obtinerea de facilitati. Si, in ultima instanta, toate aceste cereri sunt indreptatite.
De ce industria auto ar fi mai importanta pentru economie decat industria alimentara? Sau decat IMM-urile? Sa nu uitam ca, in ultimii 20 de ani, economia romaneasca a fost obisnuita sa functioneze cu ajutor de la stat.
Subventii, stergeri sau reesalonari ale datoriilor la bugetul de stat, comenzi cu dedicatie, un management defectuos al companiilor de stat urmat de privatizari pe preturi modice, garantii pentru imprumuturi, toate acestea au fost, de-a lungul timpului, forme de implicare neloiala a statului in economie.
Abia in ultimii ani, concomitent cu intrarea in UE, au inceput sa functioneze regulile de piata si companiile romanesti pareau ca au fost deconectate de la aparatele interventiei statului. Legatura nepotrivita cu statul se rupsese in cea mai mare masura. A venit criza si lucrurile s-au schimbat.
Sa luam inca doua exemple: compania cu capital de stat Oltchim Ramnicu Valcea si combinatele de ingrasaminte chimice. Oltchim este una dintre companiile importante din economia romaneasca. Este un mare angajator intr-o zona geografica sensibila din acest punct de vedere, este o companie cu vanzari deja consolidate pe piata interna ca si pe cea externa, fiind, in acelasi timp, unicul producator roman pentru o serie de produse chimice.
Din pacate, Oltchim a fost si este o intreprindere cu rezultate financiare slabe. Compania a investit sume importante in ultimii 20 de ani utilizand credite bancare, dar fara rezultate notabile in ceea ce priveste cresterea eficientei, a avut si are datorii la bugetul de stat si pierderi anuale.
In anul 2007, pierderile au fost de 96 milioane lei (aproximativ 30 milioane euro), iar in 2008, pierderile companiei au ajuns la 225 milioane lei, adica aproximativ 61 milioane euro. Ce se intampla acum?
Oltchim doreste sa obtina acordul de la UE pentru transformarea in actiuni a datoriilor catre buget, in suma de aproximativ 300 milioane euro, si isi propune sa obtina un credit, garantat de stat in proportie de 80% (iata modelul Ford-Renault), in valoare de 500 milioane euro pentru a face achizitii si a dezvolta productia.
O mare problema pentru Oltchim este dependenta de furnizorul intern de materie prima, Petrom, prin Arpechim. De ani de zile, statul a incercat, fara rezultat, sa integreze Oltchim cu furnizorul de materie prima intr-o singura companie. De altfel, este greu de inteles motivul pentru care aceasta fuziune nu s-a facut inainte de privatizarea Petrom, atunci cand si SNP Petrom si Oltchim erau companii cu capital de stat.
Mai mult decat atat, anul trecut, am asistat la o tentativa dubioasa de privatizare cu o companie inregistrata intr-un paradis fiscal, privatizare stopata din motive de criza si din interese politice. In aceste conditii, se califica Oltchim pentru a primi sustinerea statului? Au sens economic eforturile statului de a transforma datoriile catre buget ale Oltchim in actiuni si de a garanta un imprumut?
In vechea lume, cea de dinainte de criza, raspunsul ar fi fost simplu: ceea ce cere compania din Ramnicu Valcea este interzis. Regulile ajutorului de stat, principiile economiei libere ar fi facut cu neputinta indeplinirea cerintelor companiei. In noua lume, sunt sanse ca Oltchim sa primeasca tot ce-si doreste.
Economia romaneasca are, fara indoiala, nevoie de Oltchim. Dar ce pret trebuie sa plateasca? Solutia este ca implicarea statului sa fie conditionata de eficientizarea companiei, dar, din pacate, nici macar in SUA nu s-au gasit metodele de aplicare. Situatia combinatelor de ingrasaminte chimice detinute de omul de afaceri Ioan Niculae este si mai complicata.
Niculae propune guvernului subventionarea ingrasamintelor folosite de fermieri. In felul acesta, s-ar atinge doua tinte: fabricile ar avea de lucru, iar fermierii ar avea sanse sa obtina culturi mai mari. Este logic. Doar ca ajutoarele de stat pentru ingrasaminte nu au fost notificate la UE si, in plus, restrictiile bugetare impiedica alocarea de fonduri bugetare.
Ceea ce nu spune Ioan Niculae este ca anul trecut combinatele de ingrasaminte chimice au primit subventii la materia prima consumata, gazul natural, ceea ce, implicit, a dat sansa obtinerii unor profituri mai mari. Si, atunci, este oportun ca statul sa subventioneze companii private?
Sau este mai eficient sa se aplice "solutia europeana si americana", numita nationalizare? Marile intrebari sunt: cum, cand si pe cine ar trebui ajute statul? Raspunsurile nu le-au gasit nici SUA, nici UE si cu atat mai putin Romania.
