Fiscul, pentru unii muma, pentru altii ciuma

In orice tara civilizata, interventia in stilul acesta a fiscului poate fi interpretata ca normala. Peste tot in lume fiscul este intransigent si, de multe ori, neiertator. Contribuabilii, indiferent daca sunt persoane fizice sau juridice, sunt urmarite de fisc, care, daca este cazul, ia masuri dure de recuperare a datoriilor.

De altfel, anul acesta, fiscul roman a lansat acelasi gen de operatiuni si in ceea ce priveste companiile mici. Multe dintre ele, cu datorii la stat, arata semnalele care vin din mediul de afaceri, s-au trezit fie cu conturile blocate, fie pe lista societatilor inactive.

Este vorba de companii care aveau datorii la bugetul de stat sau despre firme care nu au mai depus de o buna bucata de vreme declaratiile fiscale. Inca o data, masura poate fi salutata.

Dupa multa vreme, s-ar parea ca fiscul este hotarat sa faca ordine in economia romaneasca. Dintr-odata vedem cum fiscul devine mult mai activ, ba chiar agresiv, in incercarea de a strange fonduri bugetare.

Din pacate, fiscul nu este consecvent pana la capat.

Deocamdata, fiscul din Romania este mare si rau cu cei mici si mic si neajutorat cu cei mari. Sa explicam.

In primul rand, este deja un fenomen national prin care cresc datoriile catre buget ale marilor companii, in special, cu capital de stat. Cu aceste companii, fiscul este un mielusel bland si nu leul fioros care ii executa pe micii datornici.

In fata companiilor din domeniul mineritului, a transportului pe cale ferata, a unor companii din domeniul energetic, fiscul este neputincios. Datoriile catre buget ale acestor companii cresc fara ca fiscul sa isi poata permite sa le blocheze conturile sau, eventual, sa le execute silit.

Din pacate, experienta anilor "90 arata ca o astfel de atitudine a companiilor de stat este contagioasa si pentru firmele private. Foarte curand, nici acestea nu isi vor mai plati cu constiinciozitate darile catre stat, pentru ca vor simti ca in economie a inceput sa functioneze hazardul moral.

Adica, unele companii sau unii contribuabili persoane fizice sunt executati la sange, altii sunt iertati sau pasuiti de la plata impozitelor si taxelor. Economia a consacrat sintagma: “prea mare pentru a intra in faliment”.

Este o trimitere evidenta la companii care intra intr-o relatie speciala cu statul, intrucat au ajuns sa aiba o importanta economica si sociala prea mare pentru a putea fi executate silit de stat sau de creditori.

Criza economica a confirmat, chiar si partial, aceasta asertiune. Dar, tocmai pentru ca suntem in vremuri de criza, este absolut obligatoriu sa se gaseasca un tratament egal, transparent si nediscriminatoriu intre contribuabilii mici, persoane fizice sau juridice, si cei mari, companii de stat sau cu capital privat.

Daca celor mici li se pot popri conturile, pot fi executati silit sau pot fi inclusi pe lista companiilor inactive, pentru cei mari trebuie adoptate reguli egale pentru toti, care pot tine de reesalonarea datoriilor, de amanarea platilor sau de stergerea unor obligatii bugetare.

Pana la un punct, se poate intelege flexibilitatea fiscului fata de marile firme, cu o singura conditie: acest tip de intelegere trebuie sa fie aplicata transparent si in mod egal pentru toate companiile, indiferent daca sunt cu capital de stat sau privat, daca au sustinere politica sau nu.

Recent adoptata lege prin care companiile pot opta sa amane plata datoriilor bugetare (practic, este vorba despre obtinerea unui credit fiscal) este o intiativa corecta in logica celor de mai sus.

In paranteza fie spus, legea are o mare problema: o companie poate cere amanarea platii obligatiilor bugetare si, apoi, imediat intrarea in insolventa, ceea ce va face ca fiscul sa nu mai poata executa silit datoria pe care o are firma respectiva catre buget.

Mai ramane insa ca fiscul sa aplice acelasi tratament pentru toti contribuabilii.

In al doilea rand, cadrul legal privind fiscalitatea este incomplet. Cel mai recent exemplu in acest sens este cazul deputatului Robert Negoita, caruia fiscul ii cere sa plateasca intre 10 si 25 milioane de euro (in functie de calculul penalizarilor de intarziere) in contul unor tranzactii imobiliare.

Este greu de spus, in acest moment, daca fiscul va avea castig de cauza. Cu siguranta, insa, cadrul legal privind tranzactiile imobiliare nu a fost clar, in sensul ca a permis ca tranzactiile imobiliare facute de persoanele fizice sa fie scutite de la plata taxei pe valoarea adaugata (TVA).

Aceasta prevedere, care se adresa, de fapt, persoanelor fizice care efectuau tranzactii in mod intamplator si in niciun caz in scop comercial, i-a facut pe dezvoltatorii imobiliari sa profite de ambiguitatea legii.

Personal, l-am auzit pe unul dintre consultantii fiscali vorbind de nenumarate ori in ultimii ani despre aceasta anomalie a legii, dar nimeni nu a schimbat nimic. Reprezentantii fiscului ar fi trebuit sa stie practicile comerciale care apar pe piata si sa faca presiuni publice si oficiale pentru limpezirea legislatiei.

Daca s-ar fi intamplat acest lucru, situatia neclara in care se afla fiscul in incercarea de a-l obliga pe deputatul Negoita sa plateasca TVA pe tranzactii imobiliare ar fi fost acum mult mai simpla.

De asemenea, tot un viciu de legislatie a blocat, in urma cu cativa ani, fiscul, condus in vremea aceea de Sebastian Bodu, atunci cand pusese sechestru asigurator pe averea omului de afaceri Gigi Becali.

De obicei, reprezentantii fiscului explica aceste situatii dand vina pe legislatie, uitand insa sa specifice ca motorul ajustarii legislatiei ar trebui sa fie chiar ei.

In al treilea rand, lupta cu economia subterana nu are rezultate vizibile. Deja, se stiu fara tagada zonele in care economia subterana este prezenta: contrabanda cu tigari, industria alcoolului, comercializarea produselor petroliere.

Economia subterana a ajuns sa fie estimata la valori greu de imaginat intr-o tara europeana, si anume la 30% din produsul intern brut (PIB), adica la 30 miliarde de euro. Auzim aceeasi poezie, nimeni nu ia insa nicio masura concreta nici in ceea ce priveste legislatia, nici in privinta masurilor de control.

In al patrulea rand, fiscul este subordonat politicului. Exista numeroase semnale ca in judetele tarii numirea sefilor fiscului nu se face pe baza competentei, ci pe criterii ce tin de apropierea de cei aflati la guvernare.

Pe cale de consecinta, in teritoriu apar o serie de situatii in care unele companii, apropiate de oamenii politici aflati la putere, sunt protejate de fisc, altele, dimpotriva, sunt in atentia organelor fiscale.

O diferenta care in mediul economic poate fi tradusa prin scaderea drastica a cifrei de afaceri, amenzi, dificultati in recuperarea TVA de la stat sau o “intelegere” pe care o arata fiscul in privinta intarzierii platii obligatiilor catre buget.

In al cincilea rand, birocratia. In comparatie cu anii "90, s-au facut o serie de progrese in zona administratiei fiscale, in sensul informatizarii, simplificarii partiale a procedurilor de lucru si modernizarii legislatiei dupa principiile europene.

Din pacate, indiferent de legislatie si de informatizarea sistemului fiscal, marea problema este aceea a aplicarii neunitare a prevederilor legale. Intr-un fel functioneaza administratia fiscala la Constanta si altfel la Cluj-Napoca.

De asemenea, exista diferente chiar intre sectoarele Bucurestiului.

Oricine a calcat pragul unei administratii financiare nu poate sa nu observe ca, in continuare, aparatul administrativ este prea numeros, modul de operare a cererilor contribuabililor este birocratic si complicat, personalul care lucreaza are o calificare limitata si aproape niciodata nu isi asuma responsabilitatea in luarea deciziilor.

Mai presus de toate acestea, contribuabilul “poate muri cu dreptatea in mana” pentru ca, de multe ori, in traditia romaneasca, fiscul mai intai taie si abia apoi masoara.

In concluzie, fiscul actioneaza, in continuare, cu doua masuri: ii arde pe cei mici, fie ca sunt persoane fizice sau firme, si ii priveste cu indulgenta pe cei mari, fie ca sunt cu capital de stat sau privat, si pe cei apropiati de politicienii aflati la guvernare.