Dacian Ciolos este un exemplu pentru faptul ca si in Romania profesionistii pot decide in politica. Din pacate, este un caz izolat. Ciolos ar trebui clonat in politica romaneasca.
In urma cu cativa ani, presa sportiva franceza i-a numit pe fotbalistii nostri "tigani care joaca dupa ureche", dar dupa protestele din Romania a explicat ca a fost o figura de stil. Ne-am obisnuit deja cu diverse vedete ale muzicii pop sau chiar cu politiceni straini care, din cand in cand, confunda Bucurestiul cu Budapesta.
De data aceasta, avem o premiera: presa britanica vorbeste despre comisarul propus pentru portofoliul agriculturii.Romanul Dacian Ciolos care este numit "un al doilea comisar al Frantei".
Mai mult decat atat, se insinueaza chiar ca Romania este o tara prea corupta pentru a putea da un comisar pentru un portofoliu atat de important sau chiar ca un roman nu poate fi atat de competent incat sa fie ales pentru postul de comisar pentru Agricultura.
Nemultumirea britanicilor poate fi de inteles, dar jignirile adresate de presa britanica sunt deplasate si nemeritate. De fapt, nemultumirea britanicilor este rezultatul unor pozitii si interese profund diferite intre tarile Uniunii Europene in ceea ce priveste politica agricola comuna (PAC).
Politica agricola comuna este in centrul unor dezbateri aprinse, dar si intr-o zona a schimbarilor. Schimbarile au fost lansate in anul 1999, atunci cand comisar european pentru agricultura era austriacul, fost ministru al agriculturii, Franz Fischler.
De atunci, s-au creat trei tabere ale statelor europene. Parerile statelor membre sunt substantial diferite, in functie, evident, de orientarea subventiilor platite de la bugetul european si de specificul agriculturii fiecarui stat. Sunt cel putin doua mize ale reformei politicii agricole europene.
Prima, tine de ceea ce in limbajul european se numeste "modulare". Prin modulare se intelege transferul resurselor banesti de la pilonul I, care reprezinta banii alocati platilor directe pe suprafata, mai mica sau mai mare, detinuta de fermieri catre asa-numitul pilon II, prin care se deruleaza finantarile dedicate dezvoltarii rurale.
Diferenta dintre platile directe si interventiile de piata derulate prin pilonul I si cele efectuate prin pilonul II este esentiala: platile directe sunt acordate fermierilor in functie de suprafata detinuta sau de marimea fermei, dupa ce acestia au depasit procedurile birocratice si s-au inscris in registrele agentiei de plati.
In schimb, pentru a avea acces la platile derulate prin programul de dezvoltare rurala este nevoie de depunerea unor proiecte de finantare.
Acest tip de finantare presupune, din punctul de vedere al fermierilor, derularea unor proceduri birocratice mai complicate decat in cazul platilor directe, adica, printre altele, scrierea unui proiect, a unui plan de afaceri, eventual colaborarea cu o firma de consultanta.
De asemenea, accesul la fondurile de dezvoltare rurala mai presupune si o selectie a proiectelor, facuta de agentiile guvernamentale si, nu in ultimul rand, o cofinantare a proiectelor din bani proprii sau din imprumuturi bancare.
In esenta, asadar, fondurile pilonului I se acceseaza cu mai putine demersuri birocratice si se adreseaza si fermierilor care detin suprafete mai mici si care uneori nu au o productie indreptata catre piata. In timp ce fondurile pilonului II pot fi accesate cu eforturi birocratice substantiale si mai ales cu eforturi financiare importante.
Realist vorbind, fondurile de dezvoltare rurala sunt, in primul rand, la indemana fermierilor care au deja o afacere de dimensiuni medii sau mari si care pot avea la dispozitie si fonduri pentru cofinantarea banilor europeni.
Din aceste motive, modularea (transferul gradual al fondurilor de la platile directe catre proiecte de dezvoltare rurala) naste atat de multe dispute intre tarile Uniunii Europene. Marii contributori la bugetul UE isi fac calcule: cat platesc catre buget si cat primesc de la bugetul agriculturii, de altfel un buget substantial la nivel european.
Apoi, statele europene au niveluri diferite de dezvoltare a agriculturii in ceea ce priveste structura fermelor mari si mici, a populatiei ocupate in agricultura si a integrarii produselor agricole pe lantul comercial. O a doua miza este "decuplarea", ceea ce inseamna limitarea platilor directe catre fermele mari si transferul acestor sume catre dezvoltarea rurala. Polii sunt bine conturati.
Marea Britanie (impreuna, in linii mari, cu statele nordice Suedia si Danemarca) are pozitia cea mai radicala in ceea ce priveste scaderea sumelor alocate prin pilonul I. Britanicii pledeaza pentru eliminarea subventiilor directe, este adevarat, pe parcursul mai multor ani, banii urmand a fi alocati catre proiecte ce tin de dezvoltarea mediului si de imbunatatirea productiei agro-ecologice.
La polul opus se afla Franta, tara care doreste mentinerea sau chiar cresterea sprijinului direct alocat fermierilor. Desigur, pozitia statelor europene depinde in mod fundamental de specificul agriculturii din tarile respective. In centru, se afla Germania.
Nemtii propun scaderea graduala a subventiilor directe si eventual inlocuirea sumelor reduse din bugetul european cu cele din bugetul national al statelor. Desigur, pozitia aceasta este moderata, dar totusi in contradictie cu tarile nou-intrate in Uniunea Europeana care au resurse sau un potential agricol important.
Nou-venitii in Uniunea Europeana resimt o frustrare intrucat in primii ani ai aderarii subventiile directe pe care le-au primit au fost semnificativ mai mici decat platile acordate vechilor membri ai Uniunii.
Subventiile directe urmeaza sa creasca gradual si in timp, iar o revizuire drastica a politicii agricole comune ar vaduvi noile state membre de subventii tocmai intr-un moment in care acestea au negociat cu Uniunea Europeana cresterea lor.
Subventiile pentru nou-intratii in Uniune au fost stabilite la momentul negocierilor de pre-aderare la valori mai mici decat pentru fermierii din tarile Europei occiidentale. Motivele au fost legate de calculul costului fortei de munca si de pretul inputurilor agricole din tarile estice.
Cert este ca fermierii din Europa Centrala si de Est au primit subventii mai mici decat cei din Europa occidentala cu care, direct sau indirect, intrau in competitie pe piata comuna europeana. Grupul acestor state este reprezentat in principal de Polonia, Romania si Slovacia. Alaturi de acestea, ca un aliat important, se afla Franta.
Pozitia Romaniei este limpede: tara noastra doreste mentinerea nivelului subventiilor directe, cu atat mai mult cu cat bugetul perioadei 2007-2013 include alocatii importante si la capitolul dezvoltare rurala.
Dar agricultura romaneasca nu se poate dispensa de plata subventiilor directe europene, chiar daca si in acest domeniu sunt opinii care arata ca actuala forma de plata avantajeaza in mod evident marile ferme.
Dar Romania are un specific agrar care se poate defini simplu: o tara, doua agriculturi; una a marilor ferme, alta a gospodariilor agricole de subzistenta. Din acest punct de vedere, dezbaterile pe marginea politicii agricole comune sunt esentiale pentru viitorul agriculturii romanesti. Si atunci, ce poate face un comisar european al agriculturii pentru Romania?
Practic, in mod direct, nimic, pentru ca dupa cum se poate vedea exista un viespar de interese in Uniunea Europeana. Nici un comisar al agriculturii nu va putea tine cont de interesele particulare ale unui stat sau altul, ci va trebui sa fie un moderator al divergentelor si un bun diapazon al majoritatii care se creaza pentru o tema sau alta.
Dar au fost situatii de reformare a politicii agricole in care punctul de vedere al comisarului de resort a contat in propunerea inaintata Comisiei Europene. Singurul beneficiu al faptului ca postul de comisar este detinut de un roman poate fi acela ca Dacian Ciolos este un foarte bun cunoscator al agriculturii romanesti.
Cu aceasta pozitie, viitorul potential comisar al agriculturii nu va putea face gestiunea agriculturii romanesti, nu va putea sa aduca beneficii speciale Romaniei, nu va putea avea o relatie informationala privilegiata cu cei din tara.
Singurul lucru pe care il poate face este de a deschide apetitul oficialilor de la Bucuresti, a organizatiilor profesionale din tara de a intelege si de a avea o pozitie in interesul agricultorilor romani.
In fine, Dacian Ciolos este un exemplu interesant pentru Romania. Un om cu studii solide in domeniul agricol facute in Franta, care a fost ministru al agriculturii in guvernul Tariceanu fara a fi membru PNL, un profesionist care si-a croit drum la Bruxelles prin prisma functiilor pe care le-a detinut in guvernul Romaniei, dar si pe propriile forte.
Ciolos este un caz rar in Romania. Este exemplul unui profesionist care a a reusit sa ajunga in zone importante de decizie fara a fi politician, dar care a lucrat impreuna cu politicienii. Dacian Ciolos nu este exceptia care confirma regula, este pur si simplu exceptia.
Din pacate, institutiile statului si agentiile guvernamentale sunt extrem de sarace in oameni care respecta "modelul Ciolos". In viitoarea guvernare, specialistul, profesionistul, ar trebui sa aiba un rol sporit. Ciolos a aratat ca se poate.
