Criza datoriilor, solutia pentru problemele zonei euro?

Criza datoriilor de stat subliniaza defectele fundamentale ale zonei euro, dar ofera in acelasi timp o oportunitate de a remedia aceste probleme, prin masuri precum noi reguli privind cheltuielile publice, supravegherea unificata a bancilor si cresterea fondurilor de urgenta, noteaza Wall Street Journal, citat de Mediafax.

Cele 17 tari din zona euro nu prea se potrivesc in aceeasi uniune monetara, fapt subliniat de problemele scoase la suprafata de criza datoriilor de stat, se arata intr-o analiza Wall Street Journal (WSJ).

Multe dintre aceste probleme reprezinta principalele defecte ale zonei euro semnalate de economisti, precum diferentele de ciclu economic, de limba si limbaj, de legislatie si competitivtate.

Toate acestea pot face costurile si dezavantajele unei monede unice mai scumpe decat beneficiile.

Defectele insa nu trebuie sa fie fatale, iar criza a creat o urgenta pentru reforme care ar putea face uniunea monetara mai viabila.

Printre sugestiile economistilor se numara o noua legislatie privind cheltuielile guvernamentale, supravegherea unificata a sistemului bancar si un fond mai bogat pentru situatii de criza financiara, toate acestea necesitand insa sacrificii de autonomie din partea guvernelor tarilor membre UE.

"Daca Europa invata aceste lectii, atunci moneda euro va iesi mai puternica din criza", a declarat Barry Eichengreen, economist la University of California, Berkeley.

Uniunile monetare promit membrilor mai multa prosperitate, datorita simplificarii tranzactiilor, comertului si investitiilor internationale.

Impartasirea aceleaiasi monede impune insa tarilor sa renunte la politicile monetare independente, ceea ce poate fi o problema daca o economie are nevoie de masuri de stimulare pentru crestere in timp ce o alta se supraincalzeste.

Inca din anii '60, economisti reputati, in frunte cu Robert Mundell, cunoscut ca "tatal euro", au incercat sa-si dea seama daca beneficiile unei monede unice sunt mai mari decat costurile.

A rezultat o teorie a "zonei monetare optime", care se reduce la cateva teste.

Ciclurile economice ale tarilor care folosesc aceeasi moneda ar trebui sa fie aproximativ sincronizate.

Angajatii ar trebui sa circule liber in interiorul zonei pentru a estompa dezechilibrele cererii de forta de munca. Salariile si preturile ar trebui sa fie flexibile, pentru ca diferentele de competitivitate sa poata fi corectate.

In cazul in care oricare dintre aceste trei criterii nu este indeplinit, tarile respective ar trebui sa poata compensa prin impartasirea resurselor fiscale, similar cu modul in care transferurile federale si reducerile temporare de taxe ajuta la stergerea disparitatilor economice dintre statele americane.

La lansarea zonei euro in anii '90, fondatorii au ignorat in mare masura aceasat teorie. Ei au sperat ca moneda euro va sincroniza economiile si au incercat sa impuna un control strict asupra politicilor fiscale ale guvernelor membre.

Intr-o anumita masura, sperantele lor au fost justificate: corelarea cresterii intre Germania si alte economii din zona euro a crescut puternic de la adoptarea monedei euro.

Ultimul deceniu a expus insa deficientele zonei euro ca zona monetara optima.

Spre exemplu, ascensiunea Chinei ca mare producator global a impins economiile zonei euro in directii diferite. Germania, care furniza Chinei instrumentele automatizate de mare precizie necesare pentru productie, a trecut printr-un boom al exporturilor.

In acelasi timp, tarile care s-au concentrat pe productie de tip low-cost, precum Spania si Portugalia, au dezvoltat deficite comerciale uriase, in mare parte pentru ca nu au putut reduce salariile suficient de rapid incat sa ramana competitive. In consecinta, au imprumutat masiv bani pentru a acoperi deficitul dintre consum si productie, fapt care contibuie la problemele actuale.