Cum a reusit Erdogan sa subrezeasca Turcia in doi timpi si trei miscari

Actuala situatie politico-economica din Turcia difera atat de mult de cea din urma cu cinci ani incat multi analisti considera ca Recep Erdogan a esuat lamentabil in incercarea de reconfigura dupa modelul Turciei moderne Orientul Mijlociu, lovit pe atunci de febra Primavarii Arabe.

In fapt, lucrurile par sa fi evoluat intr-o directie contrara, iar Erdogan pare sa fi fost atras chiar el de mirajul vietii traite ca un despot levantin, remarca Dominique Moisi, un reputat profesor de stiinte politice din Franta, intr-un editorial din Project Syndicate.

Moment oportun

Inca de la declansarea primelor revolutii ale Primaverii Arabe, Turcia parea sa se gaseasca intr-un moment oportun pentru a se impune ca un model democratic pentru statele Orientului Mijlociu.

In ciuda umilintei inregistrate in cadrul negocierilor de aderare la UE, Turcia chiar ar fi putut face o diferenta in aceasta zona sfasiata de conflicte.

Beneficiind de o democratie functionala, o economie infloritoare si o istorie culturala bogata, tara ar fi trebuit sa devina un model economic, social si politic pentru intreaga regiune.

La fel ca Indonezia, Turcia era dovada vie ca Islamul este perfect compatibil cu democratia si lumea moderna, observatie care a si intretinut spiritul revolutiei din Piata Tahrir, din Cairo.

Existau totusi semne ingrijoratoare de autocratie inca din acea perioada, in care actualul presedinte turc detinea functia de premier al tarii.

Tendinta lui Erdogan de a concentra puterea politica in mainile sale nu a facut decat sa submineze democratia din Turcia si, in final, ambitiile de lider regional pe care le manifesta Ankara, sustine Dominique Moisi.

Ambitii prea mari

Purtat de val si manat de ambitii prea mari, liderul de la Ankara a facut o multime de pasi gresiti, continua profesorul Moisi.

A inceput cu pretentia de a-i cere demisia presedintelui sirian Bashar al Assad, desi pana atunci cele doua tari intretinusera relatii de prietenie, si a continuat cu luarea unei pozitii diferite fata de aliatii Occidentali in privinta crizei din Israel.

De fapt, influenta lui Erdogan s-a dovedit mai firava decat anticipase, iar agitatia starnita in regiune nu a facut decat sa scoata la iveala probleme mai vechi pe care Turcia nu a reusit sa le rezolve, cum ar fi nationalismul kurd.

Pe masura ce Primavara Araba a degenerat in confuzie si apoi in violenta, visul lui Erdogan s-a facut tandari.

Departe de a invata ceva din aceasta experienta dezamagitoare, liderul de la Ankara a decis sa compenseze neajunsurile proastei politicii externe printr-un efort de consolidare a puterii.

Inca din 2014, Erdogan s-a retras in noul sau palat prezidential, inconjurat de o garda fastuoasa menita sa aminteasca parca de perioada sultanilor otomani, ca o incercare de a compensa inabilitatea sa in a gestiona problemele regiunii in conformitate cu interesele tarii sale.

Imagine in oglinda

Din acest punct de vedere, Recep Erdogan nu difera cu nimic de omologul sau de la Kremlin, Vladimir Putin, adept al aceluias stil fastuos atunci cand vine vorba de restaurarea mandriei nationale, mai ales cand este vorba ca aceasta sa justifice sacrificiile economice cerute populatiei.

La fel ca si Putin, Erdogan pozeaza in pastrator al demnitatii nationale starnind in randul populatiei sentimentul ca tara reprezinta o mare putere.

Cu toate acestea, avand conflictul sirian la usa, liderul de la Ankara este departe de a fi convingator in aceasta postura, crede Moisi. Turcia este pe punctul de a se confrunta cu o criza a refugiatilor pe langa care cea din Uniunea Europeana pare minuscula, subliniaza profesorul francez.

Mai mult, amenintarile teroriste care vizeaza tara si deschiderea unui conflict neasteptat cu Moscova, dupa doborarea avionului rusesc aflat in misiune in Siria, sunt motive reale de neliniste atat pentru turci, cat si pentru locuitorii celorlalte state din zona.

Politica de izolare

Chiar daca, intr-un final, cu pretul sacrificarii orgoliului sau, Erdogan a reusit sa reechilibreze pozitia Turciei fata de puterile Occidentale si Israel, problema relatiilor internationale ramane la fel de dificila pentru Ankara.

Turcia este pe punctul de a se izola din nou de aliatii din Vest, preferand sa-si concentreze atentia asupra pericolului reprezentat de Partidul Muncitoresc din Kurdistan (PKK), in loc sa faca o prioritate din lupta contra ISIL.

Dintr-o anumita perspectiva, liderii turci au motive sa se declare alarmati de rolul in crestere pe care kurzii din Siria si Irak il au in fata fortelor occidentale.

Pe masura ce kurzii din aceste doua tari s-au afirmat ca fiind cea mai importanta forta de combatere la sol a fenomenului terorist ISIL, Occidentul pare sa recunoasca drepturile acestei minoritati etnice, iar Turcia priveste cu ingrijorare cum se prefigureaza declararea independentei Kurdistanului.

In acest context, Erdogan nu pare sa aiba nicio intentie de a schimba abordarea, chiar daca acest lucru inseamna izolarea fata de aliatii occidentali.

Aparent, seful statului turc ramane convins ca NATO si UE au in continuare nevoie de sprijinul sau in controlarea flancului sudic al Aliantei si pastrarea unui relativ control in criza refugiatilor.

Nu ar fi prima data insa cand prezumtiile lui Erdogan dau gres, cu rezultate dezastruoase, avertizeaza Dominique Moisi.

Adevarul este ca, din pricina ambitiei nemasurate a lui Erdogan, Turcia este pe cale sa-si piarda avantajul diplomatic ramanand expusa amenintarilor teroriste.

Ar fi prematur sa vorbim de disparitia de pe scena politica a lui Erdogan, acesta demonstrand in repetate randuri ca rezista socurilor politice interne, dar nu prea devreme pentru a condamna abordarea acestuia.

La urma urmei, o Turcie subreda afecteaza sentimentul de securitate al Europei si straneste o vulnerabilitate si mai mare in Orientul Mijlociu, o regiune care are nevoie disperata de stalpi de rezistenta in aceste momente, conchide Moisi.