Ilie Serbanescu: In ciuda Germaniei, inflatia este singura solutie!

O disputa, se pare acerba, a existat intre Franta si Germania in ce priveste rolul Bancii Centrale Europene (BCE) in depasirea crizei datoriilor suverane, destabilizatoare grava a zonei euro. In disputa s-a implicat si Marea Britanie, cu toate ca nu este in zona euro, dar, atinsa si ea la cote extreme de criza datoriilor suverane, era interesata de masurile luate de membrii zonei pentru salvarea euro, deoarece cel putin unele din ele o puteau afecta profund.

Aparent, Franta a mers pe o pozitie deschisa: ca BCE, banca centrala a zonei euro si emitentul propriu-zis al monedei, sa contribuie mai mult decat a facut-o la rezolvarea crizei, imprumutand si mai consistent bancile din tarile cu probleme si chiar primind in garantie si mai abitir titluri guvernamentale ale acestora din urma. Germania s-a opus, aparent in numele unor pozitii rigide, care au insa de partea lor argumentul solid ca este o chezasie a evitarii dezastrului ca o banca centrala sa nu se implice in finantarea deficitului bugetar si datoriei publice, caci nu poate exista ceva mai incendiar, Germania cerand iesirea din criza pe seama austeritatii.

De fapt, in disputa nu a fost rolul BCE, ci - chiar daca nu s-a recunoscut, ascunzandu-se totul sub formule diplomatice sau simple baliverne - recurgerea sau nu la inflatie ca instrument de plata sau resorbire a datoriilor excesive si de depasire a actualelor constrangeri.

America a luat deja optiunea. A pus masiv la lucru tiparnita de bani si vrea s-o foloseasca inca si mai abitir. Ba a mai facut si presiuni in acest sens asupra partenerilor occidentali sa procedeze identic. America insa isi permite acest lucru gratie statutului privilegiat al dolarului. Cu acest statut la spate, America isi plateste importurile cu propria moneda, face investitii in strainatate in propria moneda si isi acopera deficitul cu propria moneda. Si daca are probleme de plati, mai tiparepiste ceva dolari! America poate, ca atare, sa consume mai mult decat produce, iar statul american poate cheltui mai mult decat incaseaza, caci fara vreo grija acopera diferentele din noi emisiuni din propria moneda.

Marea Britanie hop si ea! Sa faca ceea ce face fratele mai mare american! Numai ca, neavand in spate dolarul, poate exploda dramatic! Din cauza unei asemenea politici nechibzuite, Marea Britanie are finantele varza, aflandu-se intr-o stare cu mult mai grava decat tari ca Italia sau Spania situate in primele randuri ale atacurilor speculatorilor financiari. Norocul este ca nu participa la euro, desi, daca te-ai lua dupa britanici, este fala lor ca nu participa! Dar daca ar fi intrat in zona euro, aceasta zona n-ar mai fi fost deja de mult!

Germania s-a opus acestui joc cu focul. Pe fondul disciplinei financiare pe care o promoveaza, a manifestat prudenta de la declansarea crizei in preluarea de catre stat a consecintelor ravagiilor facute de sectorul privat, indeosebi de catre banci, prin extinderea fara limite si fara noima a datoriilor in urma unor creditari fara acoperire si achizitionarii de produse financiare riscante sau chiar toxice. Si, dupa o scurta perioada in care s-a inregimentat in asemenea preluari la datoria publica, a insistat pe resorbirea acestor preluari prin programe de austeritate si amputari bugetare pentru reechilibrari. Si nu numai in Germania, dar peste tot in Uniunea Europeana.

In joc a fost si este de fapt inflatia. Germania a dorit, prin mentinerea unei inflatii scazute, sa se onoreze pe sine pentru eforturile de disciplina bugetara si financiara si sa-i recompenseze pe cetatenii ei pentru ca s-au supus acestor exigente. Franta a fost si este la mijloc. Pe de o parte, s-a aflat sub presiunea Germaniei din toate punctele de vedere si, in cazul in speta, a avut pe cap si responsabilitatea celei de-a doua economii din zona euro de a salva situatia. Pe de alta parte, a simtit ca nu poate economic sa duca aceasta sarcina si, ca s-o scoata la capat, a considerat ca ar fi o solutie sa cocheteze cu inflatia, care ar micsora efortul statal si bancar si ar arunca povara asupra populatiei intr-un mod pacalicios, dar mai comestibil decat un program de austeritate centrat pe amputari de salarii, pensii si programe sociale.

Evident, pozitia germana este cea corecta. Atata doar insa ca, pana la urma, cei ce sunt gata sa recurga la inflatie vor avea castig de cauza. Si nu pentru ca ar fi mai puternici si nici pentru ca ar avea in vreun fel dreptate, ci pentru ca instabilizatoarele datorii suverane au ajuns atat de mari incat nu pot fi platite prin simple programe de austeritate. Populatia, careia i se vor arunca in cap datoriile publice, nu va putea plati. Sau, ceea ce este acelasi lucru, va opune rezistenta sociala, care va opri acoperirea intregii facturi. Si, pentru ca cineva totusi va trebui s-o achite si altcineva decat populatia nu exista ca platitor final, recurgerea la inflatie este inevitabila.