Coridorul energetic: mit si realitate

Vineri, 02 Martie 2007, ora 01:39
1263 citiri

Premierul Shaukat Aziz a spus la Conferinta anuala pentru Petrol si Gaze ca Pakistanul va continua planurile de constructie a unui gazoduct din Iran, chiar daca India se retrage din proiect din cauza ca necesarul sau de energie s-ar putea dubla pana in 2020.

Guvernului i-a luat cativa ani sa realizeze ca transportul gazului din republica central asiatica Turkmenistan nu este o optiune practica. Pe 27 decembrie in 2002, ministrul de externe Kasuri a semnat un acord - in prezenta presedintelui afgan Hamid Karzai - in Turkmenistan, pentru constructia unui gazoduct care ar urma sa treaca prin Afganistan.

S-a stipulat ca gazoductul trans-Afganistan sa exporte gaz turkmen via Afganistan spre porturile pakistaneze, de unde ar putea ajunge pe pietele mondiale. Nu s-a intamplat nimic de atunci, deoarece nu a fost luat in seama faptul ca plasarea unei conducte prin Afganistan nu va fi posibila prea curand, iar Turkmenistanul - o dictatura cu o economie inchisa - vinde mare parte din productia anuala de 60 de miliarde de metri cubi Rusiei si are o istorie in nerespectarea acordurilor.

Sunt aproape 15 ani de cand guvernele si strategii militari de la Islamabad vorbesc despre potentialul comercial din Asia Centrala ca o prioritate pentru politicile lor afgane. Acum, perspectiva construirii unui coridor energetic a fost data ca motiv principal pentru construirea portului Gwadar. Date fiind situatia securitatii energetice globale, rezervele de gaz ale Pakistanului si factorii geopolitici, tara trebuie sa acorde prioritate propriilor nevoi, ca o chestiune de securitate nationala si energetica.

Mai specific, in timp ce Pakistanul importa circa 80% din necesarul de petrol, poate deveni un importator de gaz natural pana in 2010. De aceea, nu-si mai poate permite sa piarda timp cu planuri indepartate de construire de rute comerciale. Sperantele sale de a deveni un coridor energetic pentru Occident sau pentru China s-au dovedit a fi doar vise, in timp ce Turcia si China au construit deja sau sunt in curs de a construi rute de aprovizionare cu petrol sau gaz spre republicile central asiatice, in principal Kazahstanul sau Azerbaidjanul.

O serie de interese par a fi dus la exagerarea potentialului real al rutelor comerciale si energetice din Asia Centrala prin Pakistan, pentru a-si urmari propria agenda. In mod ironic, desi nu a existat un progres tangibil in ultimul deceniu spre satisfacerea macar a propriilor noastre nevoi energetice, nemaivorbind de construirea de rute energetice pentru altii, Turcia a aparut ca noul "drum al matasii" al secolului 21 si coridorul energetic pentru Asia Centrala si Europa.

Pe de alta parte, China s-a straduit sa stabileasca rute directe de petrol/gaz cu Rusia, dar si cu Kazahstanul - cel mai mare producator de petrol din Asia Centrala, care detine circa 3,3% din rezervele cunoscute de petrol din lume si 1,7% din rezervele de gaz.

Pakistanul are una dintre economiile cele mai dependente de gaz. Gazele naturale satisfac peste 50% din necesarul sau de energie, in comparatie cu media globala de 23%. Sectorul producerii de electricitate este cel mai mare consumator de gaz, cu 45% din consum, urmat de sectorul fertilizatorilor si de cel casnic, cu 22% si respectiv 18%. In plus, guvernul estimeaza ca pana in 2010, Pakistanul va trebui sa-si mareasca capacitatea de producere de electricitate cu peste 50%, pentru a acoperi cererea din ce in ce mai mare. Asadar, gazul e mult mai necesar economiei si industriei de aici, decat ar fi in alte tari.
In ultimii trei ani, gazul a capatat o pondere mai mare in raport cu petrolul, ca sursa de energie. Rata medie de crestere pe trei ani a cererii de gaz a fost de 12,1%, in timp ce pentru petrol a fost de -6,4% si pentru electricitate de 10%. Declinul in utilizarea produselor petroliere in sectorul casnic, agricol, transport si energetic a avut drept cauza in principal accesul la surse alternative de combustibili, relativ mai ieftine, cum ar fi gazul petrolier lichefiat (GPL). Mai mult, gazul natural comprimat (CNG) pentru transport a reprezentat un segment in plus de crestere.

Desi rezervele de gaze naturale verificate sunt oficial estimate la circa 821 de miliarde de metri cubi, multi experti cred ca ar putea avea nevoie sa importe gaz mai devreme de 2010. Consumul de gaz al Pakistanului a crescut la 33 de miliarde de metri cubi in 2006, de la 20,6 miliarde de metri cubi in 2002. Un raport Goldman Sachs din 7 februarie 2007 arata ca, "recunoscand ca Pakistanul se va confrunta cu o iminenta penurie de gaz, guvernul poarta tratative cu Iranul, Qatarul si Turkmenistanul pentru potentiale importuri de gaz. Credeam ca o conducta subacvatica sau un transport pe mare de gaze naturale lichefiate (LNG) din Qatar s-ar dovedi o optiune costisitoare, in timp ce incertitudinile privind proprietatea asupra gazului fac importurile de gaz turkmen putin probabile pe termen scurt. In opinia noastra, gazul transportat din Iran pare cea mai probabila optiune, desi disparitatile de pret trebuie rezolvate".

Potrivit unei noi formule propuse de Iran, costurile gazului se vor traduce la granita pakistanezo-indiana in 4,93 dolari [India refuza sa plateasca mai mult de 4 dolari] pentru un milion de unitati termale britanice (mBtu), plus 1,5 dolari per mBtu, pe care India i-ar avea de platit Pakistanului ca taxa de tranzit. Iranul s-a oferit sa plateasca 60% din costul estimat de 7 miliarde de dolari pentru constructia conductei. Dar indienii nu s-au implicat inca si isi pastreaza optiunile deschise, inclusiv pe cea a cumpararii de LNG din Iran, in cadrul acordului lor bilateral in valoare de 22 de miliarde de dolari.

Spre deosebire de petrol, care e comercializat si transportat pe plan global, gazele naturale tind sa ocupe piete regionale, date fiind constrangerile logistice si ale costurilor. In afara Americii de Nord si a Americii Latine, 60% din rezervele de gaze naturale sunt concentrate in numai trei tari - Rusia, Iran si Qatar, care detin 29%, 16% si respectiv 15% din rezervele totale din lume in afara celor doua Americi. Rezervele tificate de gaz ale Turkmenistanului sunt de numai 1,6% din acest total [desi oficialii turkmeni sustin ca ar fi mult mai mari] si isi vinde tot gazul Rusiei si Ucrainei prin vechea retea de conducte din era sovietica.

Nu numai att, dar nu poate satisface necesarul de gaz al Pakistanului, nicidecum al altor tari. Potrivit unui studiu al Asian Development Bank, din cauza dimensiunilor sale mici (o populatie de 4,8 milioane de locuitori si un PIB de 7 miliarde de dolari) si a regimului politic instabil nu se califica drept o sursa de gaz de incredere pe termen lung pentru Pakistan, mai ales dat fiind faptul ca orice conducta din Turkmenistan va trebui sa treaca prin Afganistan.

E pacat ca politicienii au recunoscut abia recent ca importurile de gaz din Iran sunt singura optiune viabila pentru Pakistan, dupa ce a cheltuit mai bine de un deceniu pe un proiect nerealist de construire a unui coridor energetic din Asia Centrala prin Afganistan. Iranul isi consuma aproape toata productia de gaz, dar produce numai o mica parte din imensele sale rezerve. Asta inseamna ca Iranul e ua dintre putinele tari capabile sa ofere cantitati mari de gaze naturale in viitor.

E adevarat ca Azerbaidjanul si Kazahstanul au mari rezerve de petrol, dar ele n-au aratat niciodata un interes aparte in transportarea petrolului prin Afganistan. De fapt, Kazahstanul secular si liberal a fost intotdeauna satul de talibani si de lorzii razboiului si e putin propabil sa participe la un proiect care implica Afganistanul. Exporturile de petrol si de minereuri domina economiile statelor central asiatice si reprezinta 73% din exporturile dintre ele. Mare parte din restul relatiilor lor comerciale se bazeaza pe Rusia, si o parte pe fostele republici sovietice, arata un raport din februarie 2006 al Bancii Mondiale.

Din punct de vedere istoric, aceste state depindeau in totalitate de Rusia pentru a-si exporta petrolul, dar acea dependenta totala s-a incheiat pe 13 iulie 2006, odata cu inaugurarea conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), a doua ca marime din lume, in valoare de 4 miliarde de dolari, axa est-vest menita sa conecteze exporturile de energie din regiunea caspica si din Asia Centrala spre pietele vestice. In martie 2005, Kazahstanul si Azerbaidjanul au convenit sa construiasca conducta Aktau-Baku, legand campul petrolifer Kashagan din Kazahstan de BTC la Baku, via o conducta sub-caspica in 2008. Productia campului Kashagan e estimata la 1,2 de milioane de barili pe zi pana in 2016, cand 600.000 (b/zi) din productie va fi transportata prin Marea Caspica spre linia BTC.

Conducta BTC va transporta numai un mic procent din cantitatea de petrol de pe glob, adica un milion de barili/zi pana in 2009. Totusi, Vestul o considera un mijloc sigur - si iesit de sub controlul Moscovei - care merita costurile financiare si politice. Planificarea conductei care transporta petrol din Caspica la Marea Mediterana - ocolind Rusia si arii instabile politic ca Armenia - a inceput in 1999, iar constructia a inceput in septembrie 2002. Guvernele occidentale si companiile petroliere au vrut ca ea sa rivalizeze cu gazoductul sustinut de Rusia, Blue Stream, care transporta gaz rusesc spre Turcia si Italia.
Gazoductul Blue Stream dintre Turcia si Rusia a fost inaugurat oficial in noiembrie 2005. Constructia sa, intreprinsa de Rusia, Turcia si Italia - implicand o colaborare intre gigantul rus Gazprom si cea mai mare companie italiana, ENI - a durat opt ani.

Un alt proiect major pentru constructia unui gazoduct e in curs - conducta Nabucco, in valoare de 5,8 miliarde de dolari; parte majora a strategiei UE de diversificare a surse lor de gaz, in afara de Rusia. Nabucco va transporta gaze naturale din Azerbaidjan si va traversa Turcia, Bulgaria, Romania, Ungaria si Austria. Constructia va incepe in 2008 si se va termina in 2011. Nabucco va transporta maximum 30 de miliarde de metri cubi de gaz pe an. In plus, Turcia poarta tratative pentru constructia unei alte conducte care ar trimite gazul rusesc prin Turcia spre Italia si Grecia.

E clar ca Turcia, profitand de pozitia de veriga geografica intre Europa, Asia Centrala si Orientul Mijlociu, si de legaturile ei cu UE si cu Rusia, s-a afirmat ca un furnizor strategic de energie intre Asia Centrala, Rusia si Europa.

Pe de alta parte, China a construit rute directe de aprovizionare din Asia Centrala si Rusia. In decembrie 2005, compania de stat China National Petroleum Corporation (CNPC) a inaugurat o conducta de petrol intre Kazahstan si nord-vestul Chinei. Deschiderea conductei sino-kazahe face parte din planul chinez de securizare a cat mai mult din bogatia petroliera a Kazahstanului. In octombrie 2005, China a cheltuit 4,2 miliarde de dolari pentru achizitionarea PetroKazakhstan, care acopera 12% din productia de petrol din Kazahstan.

Prin incheierea acestui proiect major, China va reusi sa securizeze pentru prima data o sursa de energie importata care sa nu depinda de transportoarele americane, ca in cazul transporturilor de petrol din Golful Persic si din Sudan.

Inaintea deschiderii noii conducte, China a importat numai 25.000 de barili pe zi din Kazahstan. Odata ce legatura dintre Kenkiyak si Kumkol va fi finalizata, conectand infrastructura existenta din zona caspica si portiunea inaugurata in decembrie 2005, vor fi pompati un milion de barili pe zi, adica 13% din nevoia de petrol a Chinei.

Datele de mai sus arata ca politicile noastre energetice si strategiile de securitate au fost bazate fie pe perceptii gresite, fie pe distorsiuni deliberate ale faptelor, pentru a servi unor interese. In timp ce India sau China pot sau nu participa la construirea de rute de aprovizionare prin Pakistan, date fiind consideratiile lor economice si geopolitice, decizia guvernului de a continua proiectul iranian este una corecta, deoarece este esential ca Pakistanul sa securizeze viitoarele surse de aprovizionare cu gaz de la vecinul sau, care ocupa locul doi in lume ca detinator de rezerve de gaze naturale, dupa Rusia.

Sursa: Rador