EDITORIAL Efectele colaterale si perverse ale "solidaritatii" propuse de Guvern

In conditiile in care gandirea economica inca nu se dovedeste capabila sa gaseasca solutii crizei care nu da semne de atenuare, gandirea politica pare mai prolifica generand solutii proprii. Una dintre aceasta este readucerea in actualitate a unei solutii testate pentru prima data cu succes tocmai in secolul nouasprezece, la 1870 dupa razboiul frano-prusac. Este vorba despre solidaritate.

Solidaritatea, proclamata de discursurile inflacarate ale lui Leon Gambetta, a unit poporul francez in colectarea doar intr-un singur an a imensei sume de cinci miliarde franci aur pe care prusacii au pretins-o ca despagubire pentru a se retrage din Parisul ocupat. Francezii si-au donat pana si verighetele intr-un elan patriotic inca necunoscut in istorie pana la acea data dar explicat prin existenta unui interes national constientizat si acceptat unanim cat si prin transparenta deplina a utilizarii fondurilor colectate.

Solidaritatea in secolul XXI

Se remarca in ultima perioada o puternica ofensiva politica in favoarea solidaritatii, prezentata ca o necesitate a macrostabilizarii si stopare a recesiunii. Tari cunoscute prin conservatorism si exces de moderatie, cum ar fi Elvetia, propaga ideia solidaritatii aproape in termeni publicitari, anuntand masuri menite sa echilibreze povara crizei intre diferitele categorii sociale.

Se intentioneaza, astfel, ca remunerarea membrilor consiliilor de adminmistratie ca si ale directorilor intreprinderilor cotate la bursa sa fie aprobate de catre actionariat. Mai mult decat atat, se cere eliminarea indemnizatiilor de parasire a posturilor de conducere, asa numitele "parasute de aur" ca si eliminarea totala a primelor de vanzare-cumparare a activelor intreprinderilor.

Franta, accelereaza introducerea unor impozitari suplimentare a averilor iar Marea Britanie pregateste si ea masuri de limitare a bonusurilor bancare din 2015. Cazul cipriot este bine cunoscut iar Parlamentul European a facut un pas important in sensul masurilor de solidaritate la 20 martie cand a legiferat limitarea remunarii in sistemul bancar.

Ponta vrea sa impoziteze salariile bugetarilor

In Romania, primul ministru a prezentat ca fiind o masura de echitate si solidaritate intentia domniei sale de a impozita salariile din sectorul public mai mari echivalentului a 1000 de euro. Propunerea a fost argumentata prin doua explicatii: prima, nevoia de a echilibra raportul dintre salariile mici ale medicilor si ale profesorilor cu cele mari din sectorul public si, a doua, obtinerea de fonduri pentru recalcularea pensiilor militare.

Dupa parerea mea, aceste explicatii sunt putin convingatoare in conditiile actuale cand, intr-o economie de piata cum se pretinde cea a Romaniei, cuantumul salariilor ar trebui stabilit prin raportare la productivitatea sau la utilitatea sociala a muncii prestate iar a pensiilor prin raportarea la contributiile platite pe parcursul vietii active. Impozitarea unor salarii din sectorul public in scopul acoperirii unor cheltuieli punctuale nu poate fi prezentata ca un act de solidaritate decat in mod demagogic. In realitate nu este decat o redistribuire fortata (solidaritatea este benevola, se traduce printr-un comportament care ii determina pe oameni sa-si acorde ajutor reciproc) a unor venituri deja supuse redistribuirii bugetare.

Privind ceea ce politica europeana prezinta azi ca fiind " nevoia de solidaritate" nu putem exclude ideia recunoasterii esecului modelui social european si, implicit a statului social. Este evident ca se produce o schimbare in mecanismul de functionare a economiei manifestata prin faptul ca procesul de alimentare a bugetelor se va realiza mai mult prin impozitarea valorii deja create (prin acumulare sau redistribuire) si mai putin prin impozitarea valorii in curs de creare (CAS etc). Altfel spus, mecanismul va reduce fiscalitatea pe munca (crearea si functionarea locurilor de meunca in sferele activitatii materiale) si va mari fiscalitatea pe proprietate ( imobiliara, titluri, depozite etc) si pe valori deja redistribuite (salarii in sectorul public, pensii, rente,etc).

In conditiile crizei sau recesiunii, statul social nu mai poate functiona prin finantari de la bugetele tot mai sarace ceea ce il determina sa treaca o cat mai mare parte a poverii sociale pe seama avutiei acumulate. Este o situatie de "hibernare", cand organismul se hraneste iarna din grasimea acumulata vara.

Poate fi numit acest proces "solidaritate"?

In conditiile in care poate fi explicata acumularea valorilor prin inechitati de sistem, frauda, clientelism politic sau economie neagra, procesul ar putea fi explicat prin moralitate si justitie sociala dar majoritatea valorilor acumulate nu pot fi introduse in aceste categorii.Este greu de explicat limita impozitarii. Care este, de exemplu, explicatia impozitarii salariilor de 1000 euro si nu mai mult sau mai putin ? Cum se poate determina ca acei 1000 euro reprezinta limita "rezonabilului" in salarizare?

Intr-o situatie speciala se impun masuri speciale, dar ele trebuie sa fie corect formulate si explicate, fara a pedala pe latura demagogiei electorale. Atat la noi cat si la altii ar trebui ca decidentii politici sa recunoasca esecul modului in care au gestionat criza si ajungerea la un moment al disperarii in care tot cetateanul este chemat sa se sacrifice fiind supus unui proces de redistribuire arbitrara si abuziva a veniturilor si avutiei sale pentru a salva temporar economia de la faliment.

Efecte "Solidaritatii"

Solidaritatea de care se vorbeste in prezent ar putea sa fie o forma cu continut daca ar fi perceputa ca un raport de ajutor reciproc nu intre cetateni sau categorii socio profesionale ci dintre toti acestia pe de o parte si statul pe de alta parte.

Deocamdata, mai mult sau mai putin in toata UE, statul nu este solidar cu interesele cetatenilor sai.A fi solidar cu cetatenii inseamna ca statul sa-i considere pe acestia parteneri in trecerea prin criza si nu doar contribuabili. Parteneriatul cetatenilor cu statul membru al UE este atat de deteriorat prin birocratie excesiva, functionare defectuasa a institutiilor europene, privilegiile nemeritate si nepotiste ale functionarimii bruxelleze, cheltuirea fara jena a unor enorme fonduri de protocol incat gradul de scepticism a crescut ingrijorator.

In aceste conditii "solidaritatea" de care se peroreaza mai in toate cancelariile europene nu are credibilitatea neceasara transformarii ei intr-un real mijloc de crestere a coeziunii si unitatii populatiei in situatia dificila de acum. Din contra, ea va duce la o accentuare a tensiunilor sociale, la pierderea motivatiei pentru munca si crearea de avutie, va spori neincrederea populatiei in politicile europene.

Ar fi poate o sansa pentru Europa, evident si pentru Romania, daca ceea ce se prezinta a fi politici de solidaritate ar fi chiar solidaritate. Din pacate, lipsa unor interese comune la nivelul categoriilor sociale, privilegiile clientelei politice, toleranta justitiei fata de coruptie, lipsa de transparenta in folosirea fondurilor si, mai ales, dispretul fata de promisiunile electorale nu constituie un cadru propice manifestarii solidaritatii.

Deocamdata, solidaritate este doar un termen demagogic care este menit sa ascunda incapacitatea decidentilor politici de a crea si implementa politici proactive de iesire din criza.