Cum au interferat diferitele forme ale puterii?(3)

Cand Henric al VIII-lea al Angliei s-a suparat pe papalitate din cauza ca nu reusise sa-si asigure aprobarea divortului - reprezentantul dinastiei Tudorilor vedea aici mana lunga a rivalei sale militare si economice, Spania - nu a atacat frontal institutia, cum facuse Filip cel Frumos in urma cu mai bine de doua secole.

Nu avea nici forta militara si nici posibilitatea logistica sa infrunte o papalitate care avea aliati foarte puternici: Franta si Spania. El a atacat papalitatea in plan simbolic.

De unde pana atunci dezavuase puternic reforma promovata de Martin Luther, prigonindu-i pe adeptii "protestantismului" si scriind chiar personal un pamflet impotriva ideiilor calugarului german, el are brusc o revelatie: clerul catolic este corupt, la Vatican sade insusi antichristul.

Intoarce foaia si dizidentii care pana atunci isi tineau predicile pe ascuns, prin hambare si cranguri, devin prigonitorii catolicilor ferventi. Henric nu este un anticrestin, este, dimpotriva, un aparator al adevaratei credinte.

Rugurile pe care ardeau protestantii sunt inlocuite repede cu linsaje de preoti deposedati de orice putere simbolica in fata gloatelor, daramari de biserici catolice si diminuari de posesii funciare.

Regele impusca doi iepuri dintr-un foc: devine seful bisericii, deci scapa de tutela simbolica a Vaticanului aliat cu Spania si isi poate vedea nestingherit de aventurile matrimoniale. El si urmasii sai, mai ales Elisabeth I si, apoi, James I, au fost suficient de inteligenti incat sa nu inlocuiasca, pentru casa regala, un "stapan" simbolic cu un altul.

Au reprimat excesele "puritanilor" - aripa dura a protestantilor din Anglia - la fel cum i-a persecutat pe catolici, respingand toate fanatismele de orice nuanta sau confesiune. Puterea simbolica pe care o acumula alaturi de cea militara - ca sef al statului - o regina ca Elisabeth I era unica in felul ei in lumea de atunci.

In Franta acelor vremuri, Casa de Valois a pierdut tronul din pricina dezintegrarii puterii sale simbolice. Henric al lll-lea, care in calitate de duce de Anjou se distinsese in bataliile impotriva hughenotilor (varianta franceza a protestantilor), a "pierdut" partida catolica dura in favoarea Casei De Guise, puternicii duci de Lorena.

Acestia au fondat "Liga Catolica" si l-au acuzat pe rege ca are o politica duplicitara fata de protestanti, rapindu-i aura de aparator al dreptei-credinte. Asasinarea lui Henric de Guise nu a rezolvat nimic - exercitarea violentei impotriva puterii simbolice nu face adesea decat sa o potenteze pe aceasta, asa cum am vazut si in Vietnam - si dupa putina vreme un fanatic religios il asasina la randul sau pe ultimul Valois, deschizand drumul spre tron pentru Bourboni.

Casa de Valois era bogata si controla principala forta militara a Europei de atunci: asta nu a salvat-o atunci cand puterea simbolica i-a fost furata.

Asasinarea lui Che Guevara in Bolivia - pe cand incerca naiv si in zadar sa faca un "export de revolutie" printre taranii refractari de acolo - nu numai ca nu a rezolvat nimic pentru "cazanul vrajitoarelor" care era America Latina, dar l-a transformat pe acesta in principalul simbol al luptei "revolutionare" din regiune si nu doar pentru cateva decenii.

Puterea simbolica a martirilor de toate nuantele, folosita apoi de sforari dibaci care stiu sa o confiste in folos propriu, s-a dovedit in istorie o arma la fel de periculoasa ca bomba atomica. Orasele-cetati din Italia, mai ales Venetia si Genova, sunt un exemplu de putere economica initial lipsita de aceea militara si/sau simbolica, dar care le-a creat pe cele din urma.

Situate geografic pe marile rute comerciale cu Orientul, deci dijmuind comertul mondial, cum am spune astazi, beneficiind de flote consistente, venetienii si genozevii controlau intr-o mare masura comertul la Mediterana, isi plantasera colonii in inima Bizantului, la Constantinopole (922 d.C.), bateau o moneda care era model european - celebrul "ducat" venetian si "florinul" de Florenta - si cumulau o mare parte din numerarul aflat in circulatie.

Ele nu si-au acceptat vulnerabilitatea militara - deci au construit si flote de razboi care i-au transformat in jucatori regionali semnificativi din punct de vedere militar - si au inlocuit un posibil mesianism simbolic religios ( deja "confiscat" de altii in varii forme) cu un joc politic foarte complex si adesea lipsit de moralitate intre Bizantul ortodox, puterile vest-europene catolice si chiar puterile asiatice.

Venetienii si genozevii - ca si, ceva mai tarziu, florentinii - au fost unii dintre primii mari politicieni ai lumii, dupa definitia moderna a termenului. Aproape ca au reinventat politica, dupa Antichitatea greaca si cea romana. Alti lideri s-au folosit de puterea simbolica pentru a o cuceri pe cea militara si economica.

Ivan cel Groaznic al Rusiei (50) a ramas in istorie ca un dement crud care si-a ucis si unicul fiu si urmas la tron. Portretele zugravite de istorici sunt insa departe de adevarul de atunci al "pietei puterii" din Rusia. Rusia nu era condusa de cneazul de Moscova (Ivan va fi primul care se va proclama "Tar al tuturor Rusiilor") decat formal - ci de mari familii boieresti, bogate si agresive militar, conducatorul aparent nefiind decat prizonierul de facto al acestora.

Dincolo de boieri era o masa informa de mujici chinuiti de secole de invaziile mongole, abuzuri ale potentatilor situati pe varii forme ierarhice si deloc aparati de legi care nu existau, fiind suplinite de vagi cutume intepretabile dupa bunul-plac al celor puternici. Insusi Ivan - ajuns pe tron copil, in urma mortii tatalui sau - a simtit pe propria-i piele aceasta stare de lucruri.

Exista toate motivele sa presupunem ca mama i-a fost otravita de boieri, la fel si sotia. A fost infometat si umilit la chiolhanurile care adesea se lasau cu omoruri, violuri si torturi. Viata ii era mereu in primejdie ca urmare a permanentelor urzeli de culise.

Nu forta cvasiinexistenta a cneazului mentinea echilibrul intre clanurile boieresti, ci un soi de teroare reciproca pe care o exercitau acestea unul impotriva celuilalt. Ivan era un prizonier infricosat in Palatul de la Moscova. Pentru a schimba aceasta stare de lucruri, cneazul a atacat pe toate planurile, un atac ce nu doar ca nu dovedeste nebunie, ci calcul politic rece si sofisticat, chiar daca si extrem de crud, chiar pentru acele vremuri.

Pentru a cuceri intr-adevar puterea, tarul a creat o institutie sui-generis, "opricinina". Avand atarnate de seaua calului un cap de caine - simbol al credintei in tar - si o matura - simbol al "curateniei" pe care o faceau, membrii acestei organizatii nebuloase (nici ordin militar, nici religios, mai mult un soi de batalioane de asalt avant la lettre) opricinikii au dezlantuit o teroare de nedescris asupra - atentie! - boierimii. "Doctrina" dupa care se ghida organizatia era la fel de tulbure ca si componenta ei (boiernasi, simplii mujici instruiti in ale armelor, etc).

Adica un amestec de ortodoxie "pura", fidelitate oarba fata de "tatucul" Ivan, lupta impotriva realului sau imaginarului dusman din interior/exterior. Cand Novgorodul - bogat oras comercial - s-a rasculat, tarul nu a trimis acolo armata boiereasca (ii era teama sa stranga oastea care nu stia impotriva cui se va indrepta) ci aceasta cavalerie terorista.

Timp de trei saptamani orasul a incaput pe mainile asasinilor, devenind un loc al iadului. Dupa acest episod mai ales "faima" opricininai a devenit atat de mare incat boierilor nu le mai ramanea decat sa se roage la icoane ca privirea tarului sa nu cada asupra lor.

Si au inceput, natural, sa se denunte unul pe celalalt de uneltiri si comploturi. Pedeapsa impotriva celui banuit era totala si imediata si intrecea in bestialitate tot ce se vazuse pe meleaguri batute sute de ani de hoardele mongole. Nici reprezentantii clerului care nu se conformau liniei stabilite de tar nu au fost scutiti de torturi sau omoruri.

Cand Ivan a reusit sa extermine cam orice fel de opozitie corenta, iar marile clanuri boieresti fie au pierit, fie au fost alungate din Moscova, fie au fost pur si simplu deposedate de putere economica/militara prin confiscari, el s-a asezat la masa negocierilor cu ramasitele infricosate ale nobilimii ruse: acum putea "discuta" de pozitii de forta, de pozitiile celui care detine EFECTIV puterea.

S-a prefacut oripilat de abuzurile opricininai, a pretins senin ca habar nu avea de ele - la unele asasinate/torturi a participat personal - si a asmutit gloata asupra celor care cu o zi in urma pareau intangibili. Membrii organizatiei au fost haituiti ca animalele si linsati acolo unde erau prinsi - le sosise si lor randul, tot asa cum Hitler urma sa decime batalioanele de asalt dupa ce se dorea un lider "respectabil".

Rezultatul? Poporul l-a iubit si mai mult pe "tatucul" care, iata, era gata sa-si pedepseasca propria-i garda pentru abuzuri. Hrusciov urma sa se descotoroseasca de garda lui Stalin tot mimand uimirea vizavi de crimele din Gulag si de un cult al personalitatii al carei slujitor fidel fusese.

Ivan cel Groaznic a avut grija ca in paralel cu decimarea unor potentiale centre de putere economica/militara, sa acumuleze o considerabila putere simbolica. Se purta smerit si ascetic, se ruga ore-n sir, traia inconjurat de icoane si aparent era un credincios fanatic (si-a ucis involuntar fiul pentru ca acesta indraznise sa-si apare sotia, croita cu bastonul de Ivan fiindca umbla prin palat fara sa aiba parul acoperit de obligatoriul val).

Dupa cucerirea Constantinopolului de catre Mahomed Cuceritorul, in anul 1453, Rusia si-a asumat rolul de aparator al dreptei-credinte, deci si-a asumat un rol simbolic extrem de puternic. Ivan a exploatat mereu aceasta directie si a reusit, aparent paradoxal, sa se faca iubit de popor.

La un moment-dat s-a prefacut ca renunta la tron si a parasit Moscova: poporul orasului s-a rasculat si l-a implorat pe tar sa revina. A revenit si-a urmat un alt sir de omoruri printre boierii care incepusera, naivi, sa negocieze tronul. El a impartit si pamanturile intre cele ale "coroanei" si cele ale obstei, devenind astfel foarte bogat - deci nu a ignorat nici puterea economica.

Rareori puterea simbolica a esuat in confruntari cu celelalte tipuri de putere. Dar uneori o putere simbolica a esuat in confruntarea punctuala cu o alta putere simbolica. Putini suverani pontifi s-au bucurat de rolul international pe care cu multa energie si determinare si l-a asumat Ioan Paul al ll-lea, fostul cardinal polonez Karol Wojtila.

A fost un soi de Sfant Bernard al finalului de secol al XX-lea, in egala masura papa si diplomat, interlocutor al presedintilor/regilor si negociator/mediator al unor cauze mondiale. Anticomunist convins prin origine si vocatie, el va ramane in istorie ca unul dintre "berbecii" care au lovit cel mai dur blocul sovietic.

Miscarile politice de protest declansate de polonezi au fost potentate cu forta rachetelor cand Papa le-a adaugat propria-i putere simbolica. Alaturi de presedintele american Ronald Reagan, el a fost probabil unul dintre adevaratii "gropari" ai ramasitelor iluziilor comuniste de extractie sovietica.

Rolul sau in aceasta parte a Europei si in deznodamantul Razboiului Rece a fost crucial si indiscutabil. Dar a esuat in mod surprinzator in cel putin alte doua situatii: odata cand a incercat sa spuna "da" si altadata cand a incercat sa spuna "nu".

In anul 1973 regimul de stanga al lui Salvador Allende (51), care cistigase alegerile in Chile si demarase o serie de reforme socialiste, a fost rasturnat de la putere de o revolta militara, amplu sprijinita de administratia americana care nu-si mai dorea o "Cuba" pe coasta Pacificului.

Allende aruncase tara in haos economic, Moscova nu il sprijinea, popularitatea lui scazuse dramatic din cauza deteriorarii nivelului de trai - debarcarea si uciderea lui nu au fost misiuni prea greu de indeplinit. La putere a venit un soi de Franco latino-american care nu avea nici alonja intelectuala si nici clarviziunea acestuia.

Generalul Pinochet era pur si simplu o bruta insetata de putere, care nu a ezitat sa recurga la crima, rapire si tortura pentru a lichida o opozitie "comunista" care nici macar nu mai prea exista. Pinochet nu era un paznic impotriva comunizarii tarii: era un dictator pur si simplu.

Regimul lui devenise atat de impopular in anii '80, incat o explozie era iminenta si tara risca razboiul civil si haosul. Fiind vorba de o tara eminamente catolica, Ioan Paul al ll-lea a fost rugat sa medieze chestiunea. Faptul ca s-a afisat alaturi de o gorila de tipul Pinochet si a incercat indirect un soi de atenuare a impopularitatii acestuia a starnit un val de proteste vehemente la Santiago de Chile, chiar si in randul clerului catolic local.

Pinochet a sfarsit prin a se retrage, dar Ioan Paul al ll-lea a suferit o grea lovitura de imagine: "spalarea" oarecum a unui criminal in serie era misiune imposibila chiar pentru detinatorul unei imense puteri simbolice. A doua oara a fost chiar pe dos: este vorba de Nicaragua.

Cand gherilele marxiste care luptasera ani de zile cu o dictatura la fel de sangeroasa ca aceea din Chile au reusit sa vina la putere si sa formeze un guvern larg sprijinit popular, Suveranul Pontif a venit sa urecheze o administratie socialista ale carei scopuri si aliante nu erau foarte limpezi.

Si s-a intamplat o nedorita "minune": Papa a fost oprit din discurs si chiar huduit in centrul capitalei dupa ce fusese primit de o multime de credinciosi care lacrimau la simpla lui vedere. Tot capitalul de putere simbolica s-a risipit in cateva minute in fata unei multimi in fata careia lupta pentru libertate si sangele varsat pentru tara se vadise a legitima pe deplin un regim politic. Acolo, intr-adevar, Papa nu avut nici o "divizie"... 

###

Cele trei forme de putere - simbolica, militara si economica - au fost intalnite in istorie in stare pura sau in varii combinatii. Cele mai longevive personaje/personalitati/forme statale/organizatii, etc pe scena puterii s-au vadit a fi cele care au cumulat SIMULTAN toate cele trei forme ale puterii.

Cea mai scurta durata au avut-o imperiile care au cumulat aproape unilateral DOAR putere militara. Cea mai lunga, cele care s-au revendicat de la forta simbolica foarte consistenta. Adesea pierderea puterii simbolice prevesteste sfarsitul, chiar daca aparent cea militara si/sau economica ramane intacta sau chiar sporesc pe termen scurt/mediu.

Cele trei forme de putere s-au potentat/completat uneori una pe cealalta, dar au existat si momente in care au intrat in coliziune. In ultima situatie, cea mai formidabila forma de putere nu s-au vadit a fi puterea economica sau militara, cum am fi uneori tentati sa credem, ci aceea simbolica.

Cea mai longeviva institutie este aceea a Bisericii, iar cea mai longeviva cultura este aceea iudaica - ambele grupeaza in mod special o mare doza de putere simbolica, dincolo de toate celelalte. Cine argumenteaza ca Israelul este si o forta militara semnificativa si ca Biserica apostolica una economica trebuie sa tina cont ca analiza noastra nu se refera la ACUM si AICI.

In urma cu un secol Statul Israel nici nu exista, dar cultura iudaica era raspandita din SUA si pana in Imperiul Tarist si din Suedia pana in Italia. Iar prosperitatea Bisericii, ca institutie, nu a fost, totusi, niciodata spectaculoasa - nu dicteaza ora exacta nici in City, nici pe Wall Street si cu atat mai putin la Tokyo sau Beijing.

Matricele dupa care au interferat cele trei forme de putere este aproape neschimbat in timp.

De la reforma religioasa a Egiptului Antic, trecand prin domnia sangeroasa a lui Ivan cel Groaznic si pana la "vanatoarea de vrajitoare" a epocii lui Joseph McCarthy, de la caderea Imperiului Roman de Apus si alianta francilor cu papalitatea si pana la acapararea puterii de Hitler, gladiatorii care evolueaza in colosseumul puterii au judecat/actionat dupa aceleasi mecanisme/tipare.

Insa FIECARE FORMA DE PUTERE IN PARTE A CUNOSCUT EVOLUTII CRUCIALE IN TIMP, ASEMENEA UNOR ORGANISME VII CARE SE ADAPTEAZA UNUI MEDIU SCHMIBATOR.

Puterea a parut, mereu in istorie, sa-si autocontina propriile-i mecanisme de adaptare/evolutie, asemenea unui segment de ADN.