Mutatiile puterii. Puterea militara

Joi, 11 Iunie 2009, ora 16:02
7735 citiri
Mutatiile puterii. Puterea militara

Puterea militara a cunoscut aparent cele mai dramatice mutatii de-a lungul istoriei: de la bata si varful de sageata din cremene la bomba cu hidrogen, la rachetele transcontinentale si la avioanele invizibile, oamenii au inventat forme tot mai sofisticte de aparare/atac. Asta daca privim puterea militara "in stare pura", pe de-o parte, si daca o privim doar prin prisma "anexei" sale tehnologice, pe de alta.

Niciuna dintre aceste lentile de observatie nu sunt realiste si functionale. Cezar nu avea rachete sol-sol, dar a cucerit imensa Galie (52) intr-un razboi in care se pare ca a macelarit peste un milion de celti. Occidentul nu avea fregatele moderne, dar la Lepanto (53) a zdrobit cea mai mare forta navala a Orientului, flota lui Soliman Magnificul.

O mana de aventurieri spanioli si portughezi au cucerit un continent stapanit de milioane de luptatori cruzi - doar cu niste archebuze si spade. Pentru cea mai mare putere militara a lumii de astazi - fortele militare ale SUA - o asemenea performanta ar fi cvasimposibila sau ar dura mult mai mult: si adversarii potentiali sunt bine inarmati.

Cand America a luat in 2003 decizia de a ataca regimul lui Saddam Hussein, acesta poseda a patra armata a lumii ca numar de combatanti si nici inzestrarea ei nu era derizorie. Mai mult, razboiul anterior cu Iranul si cel cu armata SUA creasera o oarecare experienta. In plus, irakienii luptau pe teritoriul propriu, pe care-l cunosteau mai bine decat atacatorii.

Sigur, deznodamantul a fost relativ rapid, insa merita sa ne intrebam cat a cantarit in victorie atacul pur militar si cit dezintegrarea puterii simbolice a regimului lui Saddam (se pare ca mai bine de jumatate din armata irakiana pur si simplu nu a luptat, soldatii si ofiterii neavand niciun imbold de a apara un dictator care-i platea cu cativa dolari pe luna in timp ce-si transfera miliarde in Occident).

Exista un decalaj tehnologic dramatic intre dotarea trupelor SUA si cele ale Irakului, dar acesta era minuscul fata de alte momente din istorie: accesul la tehnologie se "democratizase". Cand Cezar a atacat Galia, decalajul strategic si tehnologic intre armata romana si aceea a triburilor celtice era mult, mult mai mare.

La acea vreme Roma detinea un avans militar fata de restul lumii incomparabil mai important decat detin la ora actuala SUA in raport cu o putere de mana a doua. Roma avea o armata de profesionisti, cu veterani care servisera si 10-15 ani sub arme. Reforma lui Marius, mai ales, crease o armata profesionista in cel mai inalt grad, bazata pe recrutari liber-consimtite si nu silite.

Galii convocau triburile, imensa majoritate a combatantilor erau pastori si nu soldati de profesie. Romanii erau impartiti pe cohorte, centurii si legiuni, cu o conducere coerenta si centralizata. Centurionii aveau un armament stadardizat performant - scutul lung, lancea semicalita in foc, sabia scurta pentru lupta de-aproape si pumnalul.

In acest fel comandantii romani stiau mereu cati combatanti valizi au, pe de-o parte, si erau capabili sa asigure contabilizarea necesarului logistic (arme noi, hrana, etc) pe termen mediu si lung. Galii erau divizati - adesea nici nu puteau comunica intre ei, vorbind dialecte diferite.

Cetele nu ascultau decat simbolic de o conducere centrala. Fiecare se inarma dupa cum il ducea capul. Seful - mai mult simbolic - nici macar nu stia numarul celor pe care-i comanda si nici nu putea sa contabilizeze necesarul logistic sau pierderile. Romanii aveau o cavalerie imbatabila, capabila sa sparga orice front - abia Evul Mediu va mai aduce pe scena istoriei o asemenea forta de soc.

Caii erau pregatiti special pentru lupta si erau capabili sa poarte greutatatea unui cavaler bine echipat. Galii aveau putina cavalerie, fostii cai de povara deveneau "combatanti". Romanii posedau masinarii de razboi cumplite pentru vremea aceea - balistele si catapultele - si puteau ridica/sapa fortificatii cu o viteza incredibila, folosind orice avantaj al terenului.

Logistica de aprovizionare era impecabila, inclusiv cu materiale de constructii si mesteri priceputi. Galii nu posedau masinarii de lupta, nu aveau nici macar notiuni de logistica militara si nu stiau sa construiasca fortificatii in afara celor deja existente si care nu rezistau asalturilor. Nicio putere a timpului nu era in stare sa reziste termitelor razboinice romane pornite la atac: nici pe uscat, nici pe mare.

La fel armata mongola a lui Genghis Han, douasprezece secole mai tarziu. Tatarii nu aveau avantajul tehnologiei - doar arcul lor era redutabil, mai ales prin capacitatea de a fi folosit in galop - insa au venit cu o strategie necunoscuta oponentilor (la fel cum armata nazista a folosit o strategie surprinzatoare si eficace in al doilea razboi mondial, ingenunchind rapid Franta).

Se deplasau pe distante uluitor de mari foarte rapid, deci adversarul nu avea timp sa se pregateasca de o riposta coerenta. Cavaleria usoara ataca in valuri, obosind si hartuind inamicul pana la epuizarea totala, coplesindu-l cu sageti.

In plus, din punct de vedere numeric, armata mongola coplesea pe oricine: Timur Lenk va aduce un milion de oameni la Ankara pentru a-l infrange pe Baiazid, in conditiile in care, in acele vremuri, o suta de cavaleri reprezentau in Occident o forta semnificativa deja.

Dar indata ce cavalerii occidentali au invatat sa se apare de sagetile mongole cu scuturi mai solide si platose mai groase, mongolii/tatarii au inceput sa fie macelariti pe fronturile de lupta. Romanii au cucerit majoritatea lumii celtice si au anexat-o Imperiului Roman pana la iesirea acestuia din istorie.

Zidul lui Hadrian, care brazda Britania, era una din frontierele "lumii civilizate". Rascoalele au fost sporadice - cele mai semnificative fiind doar cele ale lui Vercingetorix sau Boudica, repede anihilate - iar galii au ajuns sa lupte in legiunile romane. Armata americana si aliatii sai lupta inca din greu sa pacifice terenul cucerit al Irakului si sa solidifice o umbra de ordine in Afganistan.

Prin urmare acumularile tehnologice nu sunt suficiente pentru a judeca o putere militara. Tehnologia reprezinta o conditie a succesului exercitarii puterii militare, dar singura nu este suficienta. In primul razboi mondial, tehnologia relativ egala a dus nu doar la o serie de maceluri unice in istorie, ci si la o durata semnificativa, care a antrenat o sufocare economica a puterilor centrale.

Cele mai consistente mutatii din istoria puterii militare nu tin in mod necesar de tehnologie, ci de schimbarea paradigmei puterii simbolice, care a produs o mutatie si in cea militara. Milenii de-a randul puterea militara a fost "cenzurata" de puterea simbolica/religioasa. Romanii isi ascultau augurii, biserica crestina a consacrat restrictii numeroase in exercitarea puterii militare asupra credinciosilor.

In Evul Mediu, de pilda, exista "pacea lui Dumnezeu" - nu aveai voie sa lupti, sub amenintarea excomunicarii, in zilele de vineri, sambata si duminica si in timpul sarbatorilor (si erau cu zecile). Adversarul trebuia tratat cu blandete - nobilii erau rascumparati, serbii erau eliberati.

Un cod al onoarei tempera cruzimea instinctiva a cavalerilor. Nobilii de diferite neamuri erau deseori inruditi intre ei, deci se respectau reciproc. Evul Mediu nu a cunoscut maceluri de proportii nu doar datorita tehnologiei mai precare - in fond puteai sa ucizi milioane de oameni si cu arme albe, asa cum s-a intamplat recent in Rwanda - ci datorita unei cenzuri a puterii militare mereu impusa de puterea simbolica.

Arbaleta, de pilda, era socotita o arma lasa si folosirea ei era dezavuata de Biserica, iar in vremea lui Ludovic al XV-lea al Frantei, cand un inginer a inventat un soi de mitraliera, a fost declarat "dusman al omenirii" si varat la balamuc. "Vreau sa-mi inving adversarii, nu sa-i extermin", a declarat un rege care nici macar prea dus la biserica nu era.

Nici islamistii nu procedau altminteri. Cand Saladin (54) a recucerit Ierusalimul din mainile crestinilor, populatia si aparatorii au fost liberi sa plece - platind o rascumparare mai mult simbolica - si singurii executati (dupa ce au refuzat convertirea) au fost cavalerii-calugari.

In privinta pierderilor in conflicte, cronicarii timpurilor isi facusera un obicei de a le exagera dramatic - limita intre fictiune si realitate nu era atat de clara ca astazi.

Razboiul de un secol intre Franta si Anglia - mai precis intre doua partide nobiliare - nu a provocat in toata desfasurarea lui nici jumatate din victimele unei singure batalii moderne de la inceputul secolului al XX-lea - ofensiva germana de la Verdun si contraofensiva engleza de pe Somme: un milion de victime in noua luni.

Prima infruntare complet scapata din "haturile" puterii simbolice traditionale, adica aceleia religioase, a fost, probabil, razboiul pentru "patrie" al Frantei primei republici contra agresorilor care au atacat-o simultan. Cand s-a facut auzita Marseieza, lumea s-a schimbat pentru totdeauna: o alta putere simbolica isi facea simtita prezenta.

In pericol nu mai era credinta, ci PATRIA. Iar copiii acestei patrii erau chemati sa faca ORICE pentru a o salva. Patria in pericol justifica orice macel, abuz sau desconsiderare a adversarului. Aceasta formidabila sinergie i-a permis lui Napoleon sa ridice o masinarie de lupta unica in Europa si sa incerce sa joace cartea hegemoniei franceze asupra intregului continent.

Nu doar tehnologia face ca de atunci puterea militara sa devina mai distructiva - in fond de mai bine de o jumatate de veac nimeni nu a folosit arme nucleare, de pilda - ci mutatia puterii simbolice despre care vom vorbi intr-un subcapitol al prezentei parti.

Mai mult decat atat, puterea militara este/a fost subordonata in istorie mai mult decat orice alta forma de putere celorlalte doua. Doua mutatii sunt importante si vor determina intensificarea fara precedent a conflictelor militare. Prima: inventarea si raspandirea prafului de pusca si, asadar, a armelor de foc.

A doua: inlocuirea aristocratiei conducatoare de catre statul-natiune, conturat dupa pacea wesfalica si insufletit de exemplele Statelor Unite ale Americii si Revolutiei Franceze. Mii de ani razboiul fusese, in linii mari, o "afacere" a unor privilegiati - cei care stiau sa foloseasca armele.

Arcul cu sageata - varii forme - toporul, lancea, scutul si sabia au dominat mii de ani campurile de batalie. Nobilii si mercenarii formau corpul dur al armatelor. Taranii neinstruiti erau cvasinefolositori si, prin urmare, mobilizati foarte rar in ostirile Antichitatii sau ale Evului Mediu.

Pregatirea unui nobil/mercenar dura ani de zile, incepand in jurul varstei de zece ani. Prin urmare, inclusiv numarul combatantilor si capacitatea de mobilizare a acestora erau reduse. Sistemul roman al unei armate permanente de mare amploare nu va fi repetat de-a lungul Evului Mediu: nimeni nu-si permitea sa intretina/hraneasca un asemenea corp militar.

Doar englezii vor introduce, in timpul razboiului de o suta de ani cu Franta, exercitiile obligatorii de tras cu arcul, dezvoltandu-si un corp militar care, inarmat cu celebrul "arc lung" capabil sa arunce in adversar pana la 20 de sageti pe minut, va decima cavaleria franceza la Azincourt. Odata cu aparitia armelor de foc - archebuza, muscheta si apoi arma cu percutie - instruirea unui soldat se poate face relativ repede.

Ai nevoie de ani de zile de pregatire pentru a manui corespunzator sabia, lancea sau toporul de lupta. Ai nevoie de doar doua-trei luni sau saptamani pentru a invata sa tragi cu pusca suficient de rezonabil pentru a fi trimis pe un front de batalie. Dovada a fost oferita de colonistii nord-americani, care au infrant cea mai buna si disciplinata armata a momentului: cu o pusca in mana si bine condus de strategi priceputi, "taranoiul" devenea egalul soldatului de profesie.

Aparitia armelor de foc vor conduce si la specializarea corpurilor militare - in linii mari, intalnita pana astazi. Batalioanele si diviziile incep sa fie populate de indivizi "obisnuiti", chemati sub arme in virtutea simplului lor statut de "cetatean", la fel cum se intamplase in Razboiul de Independenta al coloniilor nord-americane si in timpul Revolutiei Franceze, cind "copiii patriei" plecasera cu milioanele spre front.

Indivizi "obisnuiti" sunt cu nemiluita intr-o tara intinsa si dens populata, asa ca ajungem la uluitoarea mobilizare de forte din Primul Razboi Mondial. Concentrarea puterii militare ca "monopol de stat" permite acestuia din urma sa sune goarna la care cetatenii SUNT OBLIGATI sa raspunda.

Odata mobilizati cetatenii sunt lesne de instruit, ingrosand randurile armatei profesioniste pana la cote neverosimile - dadeam exemplul bataliei de la Verdun si contraofensivei de pe Somme. Intr-o batalie a Antichitatii sau a Evului Mediu, daca pierdeai o suta-doua sute de oameni bine echipati si instruiti, inlocuirea lor in termen scurt era cvasimposibila: costurile erau uriase, iar fiecare combatant semnificativ avea in spate ani de pregatire.

In epoca armelor de foc, divizii intregi puteau fi spulberate pentru ca erau inlocuite peste noapte de recruti proaspeti. Asa s-a nascut expresia "carne de tun" - nimeni nu se gandise la "carne de sabie". Daca inventia si dezvoltarea armelor de foc au permis mobilizari mai insemnate, aparitia statului-natiune a dat o forma si un sens acestui potential.

Conflictele devin NATIONALE - antrenandu-i pe toti traitorii intre frontiere - si IDEOLOGICE. Puterea simbolica religioasa este abandonata in favoarea mitologiei statului si a doctrinelor politice, care se dovedesc mult mai nemiloase. Nationalismul caracterizeaza conflictul militar timp de trei secole, incepand cu secolul al XVl-lea si pana la jumatatea secolului al XX-lea.

Al doilea razboi mondial si "razboiul rece" sunt razboaie ideologice: primul a opus nazismului/fascismului militarist democratia si aliatii acesteia, al doilea a opus la fel, democratia sistemului socialist/comunist. Asadar, daca simbolismul religios a fost vehiculul conflictului militar timp de mai bine de zece secole, cel national si /sau ideologic s-a dovedit mult mai perisabil in timp - doar trei secole.

Puterea militara - capacitatea exercitarii violentei - devine, oricum, un monopol de stat, subordonata unor institutii de tipul presedintie, parlament, guvern (toate reprezentante ale puterii simbolice, devenite NATIONALE/IDEOLOGICE).

Cel putin doua mutatii ale puterii militare mai trebuie mentionate, caracterizand dramatic epoca contemporana. Prima este adaugarea componentei militare aceleia informative prin dezvoltare fara precedent in istorie a serviciilor speciale. A doua este dezvoltarea iarasi fara precedent a asa-numitelor conflicte neconventionale - ne referim mai ales la terorism. Aparent niciuna dintre componentele de mai sus nu reprezinta ceva nou in istorie.

De la Egiptul Antic la Imperiul Chinez si trecand prin Evul Mediu, actiunile militare au fost insotite de activitati informative, de la cercetarea terenului si comensurarea fortei inamicului la infiltrarea de spioni si actiuni de propaganda menite sa-i demoralizeze pe adversari.

In timpul reginei Elisabeth I, Anglia dispunea deja de retele de spioni interni/externi, iar in Franta aparea "Secretul regal". La fel, terorismul nu pare a fi o "afacere contemporana", radacinile sale gasindu-se adanc in istorie, de la zelotii evrei in timpul ocupatiei romane la hassisinii Batranului din Munte.

Terorismul reprezinta o forma de conflict militar in care o grupare lipsita de forta echivalenta inamicului recurge la mijloace combative neconventionale, revendicandu-se insa de la o PUTERE SIMBOLICA.

Zelotii sau hassisinii se revendicau de la puritatea unor doctrine religioase (aripa dura a ismaelitiilor si respectiv una din aripile conservatoare ale iudaismului), gruparile Irgun sau Stern din Palestina ocupata de la sionism, trupele lui Garibaldi sau Simon Bolivar de la idealurile de libertate si emancipare nationala, gruparile palestiniene care deturnau avioane si ucideau oameni nevinovati puteau sa se autodenumeasca "luptatori pentru libertate" in virtutea acestei traditii.

Deci nu EXISTENTA acestor fenomene care insotesc puterea militara este o caracteristica a lumii de astazi, ci AMPLOAREA lor. Serviciile speciale - militare sau "civile" (desi credem ca ultimul termen este oarecum impropriu pentru asemenea structuri) - ale marilor natiuni sunt compuse astazi din sute de mii de oameni, iar mijloacele care stau la dispozitia acestor oameni sunt incredibil de sofisticate.

Serviciile speciale nu mai sunt astazi o anexa a puterii militare - de multe ori sunt "creierul" acestor operatiuni, pe care fortele "traditionale" doar le materializeaza din punct de vedere tactic/strategic. La fel, terorismul nu mai este un fenomen marginal, restrans la o arie geografica oarecare si relativ lipsit de mijloace.

El este o putere in sine, care dispune de mijloace financiare si logistice mai mult decat semnificative si este capabil sa loveasca aproape oricand si aproape oriunde.

De fapt, credem noi, teorismul a fost puternic potentat in lumea moderna de mitologia celui de-a doilea razboi mondial. Pana atunci, teorismul a fost, in linii mari, socotit blamabil si si-a gasit putini adepti. Zelotii erau condamnati de clerul "oficial" iudaic si pana de "dizidentii" acestui cler, care nu erau de acord cu violenta si gaseau neplauzibila imbracarea in haine religioase a unei violente duse la extrem.

Hassisinii erau doar un grupuscul - spectaculos prin actiuni, dar minuscul - al complicatei harti politice/religioase a lumii musulmane. Irgun sau Stern era blamate sau macar privite cu suspiciune de cea mai mare parte a sionismului. Rezistenta antifascista a fost insa umflata pana peste poate prin mitologia care i-a urmat, tradusa in epoca massmedia de mii de carti, filme, documentare si pozitii publice ale liderilor politici.

Rautatea si miselia adversarului - nazismul - justifica orice mijloace de impotrivire, iar a arunca trenuri in aer si a reteza beregata unui soldat era la fel de meritoriu si firesc pentru un bun cetatean ca platirea taxelor. Zeci de state au fost ocupate de Germania in Europa - Franta, Belgia, tarile nordice, etc - si in lume, deci amploarea rezistentei a fost fara precedent.

La finalul conflagratiei aveam nu doar zeci de milioane de oameni care-si ucisesera semenii in aer, pe pamant si pe ape, ci si sute de mii de oameni care fusesera antrenati in actiuni de sabotaj, spionaj, asasinat: toti erau eroi declarati oficial ca atare. Mijloacele de lupta "neconventionale" au fost legitimate la o scara necunoscuta pana atunci in istorie, intrand, prin urmare, in arsenalul uzual al pradigmei politice/militare a epocii.

Ele au continuat sa fie legitimate in teatrele de operatiuni "fierbinti" sau "reci", vazute sau nevazute ale razboiului rece. Granita intre "teroristi" si "luptatori pentru libertate" s-a diluat considerabil: niste observatori mai radicali ar putea spune ca a disparut, iar unii si mai radicali ca nu a existat, de facto, niciodata.

Vom reveni asupra acestor aspecte atunci cand vom descifra harta contemporana a puterii pe Glob. In perspectiva devenirii sale istorice, puterea militara este in crestere exploziva in raport cu datele sale anterioare, dar in regres/stagnare comparativ cu celelalte forme de putere - simbolica si/sau economica.

Dialectica ne obliga la alegerea corecta a termenilor si comparatiilor. Nu are rost nici macar ca exercitiu de imaginatie sa ne intrebam ce-ar fi insemnat niste AKM in mainile mongolilor lui Genghis Han.

Dar trebuie sa constatam ca forta de mobilizare, organizare si capacitate strategica a armatei romane la cumpana dintre milenii, de pilda, ii asigura un ascendent cel putin la fel de mare acesteia in raport cu adevrsarii potentiali/efectivi ca flotei britanice in secolul al XlX-lea sau ca actualei aviatie a SUA.

Asa cum subliniam in capitolul anterior, puterea militara a pierdut deseori atunci cand nu s-a coagulat in jurul unei puteri simbolice semnificative. Imperiul roman "importa" zeitati pe banda rulanta deoarece propria-i putere simbolica era slaba si pentru ca notiunea de "natiune" nu se inventase, toate aceste culte muscau din puterea simbolica centralizatoare.

A fost nevoie de Constantin cel Mare pentru ca sa forjeze crestinismul sfasiat (inca atunci) de schisme - arianismul, nestorismul, etc - prin Conciliul de la Niceea (325 d.C.) intr-o forma suficient de stabila pentru a deveni religie de stat. Vechiul Testament este deja plin de pilde si avertismente la adresa celor puternici care ignora puterea simbolica.

Faraonul aparent atotputernic este coplesit de pedepsele revarsate asupra sa de o divinitate manioasa si obligat sa cedeze. Nabucodonosor este avertizat cand o mana nevazuta scrie pe un zid "Ales, Cantarit, Impartit" ca a cazut in dizgratia zeilor si ca imperiul sau urmeaza a fi sters de pe harta: cand puterea simbolica dadea verdictul, "toti oamenii regelui" nu mai puteau sa puna cioburile laolalta.

Cand puterea germana a incercat sa se revolte impotriva trainicei aliante intre papalitate si franci, regele a fost in cele din urma obligat sa faca pelerinajul la Canossa. Cateva sute ani istoria Europei a fost istoria prin care natiuni dominante au incercat sa-si impuna hegemonia pe continent, deci in lume.

Pe rand Spania, Franta, Germania (intr-o masura mai mica Anglia insulara) au jucat aceasta carte. Vehiculul a fost puterea militara. Subordonarea cvasitotala a puterii militare de catre puterea simbolica (reprezentata in ultimele doua secole in cea mai mare masura de statul-natiune) si paienjenisul de relatii de drept international tesut sistematic (desi cu sincope) in ultimul secol mai ales a redus capacitatea militara de a se exprima in sine si pentru sine.

####

Puterea militara a cunoscut in istorie mutatii spectaculoase din punct de vedere tehnologic, a invins spatiul si geografia in buna masura, si-a adaugat componente importante (servicii speciale, tactici noi si centre de analiza strategica conduse de minti luminate).

Dar ea a ramas la fel de divizata intre principalii jucatori regionali/globali ca si in urma cu doua milenii sau cu doua secole. Hegemonia globala - strict militar vorbind - este la fel de improbabila ca si in trecutul mai mult sau mai putin indepartat.

Daca o buna secole de-a randul a fost "vioara intai" a orchestrei care interpreta partitura istoriei (sefii militari fiind cei care, din postura de regi, imparati sau simpli sefi de clan, decideau), puterea militara a sfarsit in lumea contemporana a fi cvasitotal subordonata puterii simbolice (ideologice odata cu aparitia statului-natiune si cu laicizarea societatii) si chiar celei economice, asa cum vom vedea.

Deciziile strategice nu mai sunt luate de mult de "cainii razboiului", ci de politicieni sau de alti lideri simbolici - generalii triumfatori de alta data sunt redusi la postura de executanti ai acestor decizii. Toata lumea tresare atunci cand la Paris sau la Moscova are loc vreo traditionala parada militara - barbatii in uniforme, masinariile de lupta din otel, avioanele de vanatoare care brazdeaza cerul trezesc in noi teama si respect.

Insa nu trebuie sa uitam ca seful oricarei armate este numit printr-un decret semnat de oameni/institutii care poate nici nu au un stagiu militar cel mai adesea, legitimati fiind in schimb de puterea simbolica pe care o detin. Iar juntele militare sunt limpede carateristice lumii a treia si fac parte din tristul arsenal al acestora - si acolo tind sa devina tot mai exotice si mai blamabile.

Liderul venezuelean Hugo Chavez nu se revendica de la fapte ostasesti si gherile de tipul Castro - el se autodefineste ca luptator impotriva hegemoniei simbolice a SUA. Asa cum probabil inca din perioada tribala elementele turbulente erau eliminate de pe scara evolutiei de "conspiratia slabilor", tot asa istoria a ingradit treptat capacitatea luptatorilor de a decide cand, unde si de ce.

Puterea militara a fost forma de putere care a pierdut cel mai mult pe parcursul evolutiei cunoscute in raport cu celelalte doua forme. Ultimele sale zvarcoliri au fost bolsevismul si fascismul - nu intamplator liderii acestora au folosit (abuziv) insemnele militare. Hitler s-a proclamat Fuhrer si se purta in uniforma militara, asemenea "omologului" sau italian, Mussolini, proclamat "Duce".

Stalin a imbatranit in uniforma - abia urmasul lui, Hrusciov, renuntand la aceasta tinuta. Dar si in aceste cazuri, motorul era de fapt ideologic (deci simbolic) si nu militar. Intinsa - in timp si spatiu - rezistenta contra fascismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial si mitologia maquisului care i-a urmat a legitimat si potentat la o scara nedorita terorismul contemporan, in variile sale forme si ideologii/motivatii religioase.

Posibilitatile tehnologice si globalizarea au facut restul - terorismul (sau componentele cele mai maligne ale acestuia) a devenit, asa cum vom vedea, JUCATOR IN SINE pe scena puterii, dincolo de o geografie care aproape ca nu mai conteaza in lumea de azi.

Ca fenomen general al istoriei cunoscute - mai ales in ultimul mileniu - puterea militara se deplaseaza de la est la vest (din Orient spre Occident) si de la sud la nord, urmand acelasi traseu ca puterea economica, asa cum vom vedea mai jos.

#chirovici, #puterea , #Cartea Puterea