Puterea astazi, in Rusia

Dupa destramarea Imperiului Rosu al carei centru a fost (URSS) si pierderea satelitilor europeni (in special Polonia si statele baltice), Rusia se afla din nou intr-un moment de rascruce al istoriei sale.

Rusia a fost mereu o entitate atipica pe scena globala. Cand in Occident se incepea lungul drum spre emancipare, dupa moartea lui "Regelului Soare" in Franta, Rusia se moderniza din punct de vedere economic, militar si tehnologic sub Petru cel Mare, dar, in aceleasi timp, solidifica modelul autocratic ce a rezistat pana in Primul Razboi Mondial, cand bolsevicii l-au spulberat.

Anul 1914 suprindea o Rusie incremenita in feudalism, cu o armata uriasa numeric, dar slaba calitativ si demoralizata, cu o "aristocratie" stufoasa, rapace si parazita. Pana si un tar slab, ca Nicolae al ll-lea, refuza sa faca orice reforma, intr-un total dispret fata de transformarile prin care trecuse Europa in ultimul secol.

Comparativ cu Imperiul Tarist, cel Austro-Ungar din vremea lungii domnii a imparatului Franz-Iosef este un exemplu de toleranta, multiculturalism si multiconfesionalism. Rusia a avut grija sa se urce mereu intr-un vehicul de putere simbolica de prima mana.

Profitand de o alianta matrimoniala anterioara cu casa imperiala bizantina, dupa caderea Constantinopolului (1453) tarii rusi vorbesc de "Noua Roma" si de misiunea sfanta a pastrarii credintei ortodoxe.

Odata cu nasterea natiunilor dupa pacea westfalica, Rusia isi mai adauga o componenta mesianismului sau ortodox - aceea a panslavismului: apararea slavilor de asuprirea straina. Ortodoxismul si panslavismul devin pasapoartele pentru interventia in chestiunile europene.

Zdrobind Marea Armata a lui Napoleon I, Rusia intra cu fruntea sus printre marii jucatori europeni ai epocii, continuandu-si la rasarit presiunile asupra unui Imperiu Chinez in disolutie si asupra unei Japonii pe care revolutia Meiji (circa 1850) o scosese din izolationismul shogunatelor.

Dupa rusinoasa pace "negociata" de Lenin cu Puterile Centrale in 1917, Rusia in razboi civil si cu un viitor incert nu mai este socotita un jucator primejdios pentru Europa. Trasarea unui "cordon sanitar" prin Tratatele de Versailles si vaga sprijinire a partidei militare a "albilor" sunt masuri socotite suficiente de un Occident preocupat de propria-i reconstructie.

Dupa revansa din al doilea razboi mondial si inghitirea unor sateliti pretiosi, Rusia, invesmantata in noua haina a revolutiei mondiale - noua forma de putere simbolica pe care si-a adjudecat-o - isi atinge apogeul puterii.

Cand Stalin moare (1954), pentru toata lumea este limpede ca URSS nu numai ca a supravietuit razboiului civil, epurarilor rosii si razboiului devastator cu Germania hitlerista, dar chiar se afla la apogeul puterii sale.

Dar atat vehiculul simbolic, cat si cel economic raman, treptat, in pana, iar puterea militara nu poate, singura, salva intregul. Dupa socurile petrolului industria sovietica se dovedeste incapabila de transformari si reformari care sa o rentabilizeze.

Iluzia bunastarii este intretinuta in anii '70 artifical, pe seama satelitilor si perpetuand o ineficienta mascata in bilanturi contabile mincinoase. Planificarea cincinala - eficienta in razboi, dar exotica in timp de pace - este un esec.

Biroul Politic patronat de figuri ca Leonid Brejnev nu mai are nimic din farmecul revolutionar de la care, simbolic, se revendica - este deja doar o birocratie informa, imbatranita si in mare parte corupta pana in maduva oaselor.

Confiscarea unor figuri tragice de tipul Che Guevara sau Patrick Lummumba nu mai convinge pe nimeni. Un lider tanar si carismatic incearca sa reformeze sistemul - este vorba de Mihail Gorbaciov - insa este mult prea tarziu.

Sifonarea imaginii puterii militare (singura aparent intacta pana atunci) prin esecul din Afganistan, in fata mujahedinilor sprijiniti de americani, este bomboana de pe coliva inmormantarii fara fast nu doar a bolsevismului, ci chiar a URSS - soferul dispare odata cu vehiculul.

Destramarea rapida a URSS reduce Rusia la frontierele din urma cu trei secole naste o serie de state exotice in Asia bogata in resurse si reda libertatea satelitilor europeni care se grabesc sa profite de ea indreptandu-se spre UE si NATO.

Marele castigator al caderii URSS nu au fost SUA - principalul competitor din Razboiul Rece - ci motorul european al tandemului Germania-Franta, care a inghitit fostii sateliti: Polonia, Cehia, Ungaria, Romania, Bulgaria, etc, extinzandu-si asadar influenta de la Marea Baltica la Dunarea de Jos si de la Atlantic la Marea Neagra.

A fost o ilustare perfecta a proverbului: "Cand doi se bat, al treilea castiga". Dupa ce administratia Putin a reformat sistemul de conducere si a relansat economia - folosind mai ales "arma energetica" - Rusia a inceput sa nasca vechii fiori de teama.

Economic si militar, Rusia ramane un jucator serios de putere, daca nu in plan global, atunci macar regional. Insa nu este limpede ce fel de vehicul simbolic va alege Rusia in vederea acestei reconfigurari a sa in secolul al XXI-lea.

Va alege nationalismul de tip Ataturk dupa destramarea Imperiului Otoman? Nationalismul i-ar permite o politica activa in zona fostului imperiu, de vreme ce desprinderea fostelor republici a lasat in afara frontierelor o populatie rusa consistenta (peste 40 la suta in Khazastan, 20 la suta in Azerbajdjan, peste 30 la suta in Ucraina si Georgia, etc).

Insa i-ar bara drumul spre Europa si ar impinge-o spre epuizante jocuri de putere regionala in "cazanul vrajitoarelor" care este Caucazul si unde se loveste de prezenta Turciei si a Iranului fundametalist. Va fi acest vehicul simbolic un panslavism reincalzit?

Dupa ce Kosovo a parasit Serbia fara ca Rusia sa poata face ceva pentru a bloca acest pas binecuvantat de SUA si de cea mai mare parte a statelor UE, nascandu-se o enclava musulmana in Europa, este greu de crezut ca panslavismul mai poate fi altceva decat un instrument vetust si lipsit de eficacitate.

Deocamdata Rusia se multumeste sa-si fortifice puterea economica, sa isi zdragane periodic armele pentru a aduce aminte lumii ca inca este o forta ce nu trebuie neglijata si sa-si recladeasca simbolistica de stat in jurul persoanei presedintelui mesianic.

Este Rusia o democratie in intelesul occidental al termenului? Fara indoiala ca nu. Este insa Rusia un jucator de putere important? Fara indoiala ca da. Iar de optiunile viitoare ale Rusiei va depinde si traseul celorlalti mari jucatori, de tipul UE, SUA sau China.