De ce nu scad dobinzile?

Accesul anevoios la creditare si dobinzile socotite excesive au fost printre principalele probleme invocate de reprezentatii intreprinzatorilor in cadrul unei intilniri pe am avut-o recent. De ce nu scad dobinzile?

Realitatea deloc imbucuratoare este aceea ca patronii romani care apeleaza la credite sunt obligati sa accepte o dobinda si de doua-trei ori mai mare decit aceea perceputa de bancile din Germania, Franta sau SUA. Intr-o competitie globala/continentala, asta inseamna o descalificare din start in raport cu potentiala concurenta.

Dobinzile se regasesc in preturi, iar preturi mai mari inseamna competitivitate mai scazuta. Un intreprinzator din Germania care ia un credit cu 5 la suta dobinda si are o rata a rentabilitatii de 15 la suta, va inregistra un profit de 10 la suta. Un intreprinzator roman care lucreaza la fel de bine, dar creditul sau este purtator de dobinda de 10-12 la suta, va ramine cu mai nimic.

In aceste conditii, firma autohtona nu poate investi in noi tehnologii, nu se poate capitaliza si nu poate majora, eventual, salariile pe masura performantei economice. Intr-o proportie insemnata, va munci pentru banca. Aceasta nu este o situatie noua si perioada de tranzitie a cunoscut aceeasi problema.

Numai ca atunci justificarea dobinzilor mari era o rata a inflatiei care s-a scris si cu trei cifre in intervalele 1992-1995 si 1997-1999. Dobinzile real-negative (sub rata inflatiei) ar fi condus la o severa deteriorare a capitalului si, prin recul, a intregii economii, intretinind cercul vicios al cresterii de preturi si tarife.

Dar ce se intimpla acum, cind rata inflatiei are o singura cifra si nici nu exista tensiuni majore predictibile pentru perioada urmatoare, inclusiv prin prisma reducerii cererii solvabile ca urmare a crizei interne/internationale?

Explicatiile ar fi urmatoarele.

Sistemul bancar romanesc este doar aparent concurential.

In fapt, un grup de citeva banci mari domina net toate segmentele de piata, chiar daca numarul jucatorilor mici a crescut constant. Societatile financiare nonbancare, cele care macar pe plan local/regional ar fi trebuit sa preia o parte din sarcina creditarii economiei (ne referim mai ales la creditele mici), nu s-au dezvoltat suficient.

SFN ar trebui sa opereze cu costuri mai mici decit bancile si, deci, sa ofere dobinzi mai atractive. In perioada interbelica, ele apareau sub forma asa-numitelor banci populare, cu un rol esental in acea perioada in creditarea micilor agricultori, de exemplu.

In acelasi timp, mai ales in primul trimestru al anului in curs, in goana dupa lichiditati - dupa cel liniile de finantare de la "mamele" din strainatate s-au subtiat - bancile s-au aruncat sa ofere dobinzi pasive neverosimil de mari. Daca atragi resurse cu 14 la suta, de pilda, este evident ca la "vinzi" mai departe cu circa 20 la suta.

Aceasta tendinta, careia i s-a adaugat o foame de bani a Trezoreriei statului (pina la imprumutul FMI&UE), a condus la CRESTEREA dobinzilor pe fondul crizei, si nu la DIMINUAREA acestora, ca in SUA sau Europa de vest. Nu in ultimul rind, de vina este lacomia.

Seful bransei din Romania - roman sau expat - nu-si incaseaza bonusul la finele anului daca economia reala merge bine, ci daca raporteaza la Viena, Amsterdam sau Paris un profit cit mai consistent. Sigur ca, intr-o viziune strategica, asta inseamna sa tai gisca cu ouale de aur, pe termen lung.

Daca firmele nu se dezvolta, nici sistemul bancar nu se va dezvolta pentru ca, la urma-urmei, ultimele traiesc de pe urma primelor si nu invers.

Numai ca acest tip de planificare strategica pe termen lung nu a parut niciodata a caracteriza gindirea manageriala din Romania ultimelor doua decenii, pe nici unul dintre segmentele de dezvoltare. Mai degraba profitul cit mai mare si cit mai repede a parut a fi "the main target" a managerilor/patronilor, uneori indiferent de consecinte.

Sigur, o banca nu este "Crucea rosie", dar nu este nici "doctor Mengele" a unei economii.

Cresterea concurentei, preluarea partiala a efortului de creditare de catre societatile financiare nonbancare - mai ales in domeniul agriculturii si a IMM-urilor si acceptarea paradigmatica a ideii unui parteneriat onest (si profitabil, normal) intre sistemul bancar si mediul de afaceri din economia reala reprezinta solutia iesirii din acest blocaj care transforma uneori activitatea bancara in camatarie si activitatea antreprenoriala in sclavie.

Cum isi va valorifica, mai devreme sau mai tirziu, tara noastra imensul potential agricol - in conditiile in care criza alimentara globala se manifesta deja, umbrita doar de aceea general economica - daca nu va exista o finantare inteligenta a acestui sector, nu doar prin subventiile guvernamentale/comunitare, ci si printr-un credit agricol de anvergura (a se vedea cazul Frantei)?

Cum se va dezvolta mica initiativa, daca dobinzile descalificante si accesul greoi la creditare fac aproape imposibila materializarea unor planuri de afaceri altminteri pertinente?

Aceste intrebari - si multe altele posibile - nu sunt deloc retorice; ele reprezinta, de fapt, cheia intelegerii, macar partiale, a unui ritm lent de dezvoltare a economiei romanesti, in ansamblul sau.

Capitalul este singele unei economii. Anemia cronica nu permite si nu va permite dezvoltarea.