Douazeci de ani in balon

Povestea teroristilor, executia pripita a cuplului prezidential, diversiunile din 1990, toate acestea sunt, dupa doua decenii, rani (inca) deschise. Nu ca ar mai interesa prea mult pe cineva astazi - dar pentru o intreaga generatie au fost o trauma severa si o dezamagire pe masura.

O generatie care inca de atunci a raspuns partial prin emigrare, partial prin indiferenta civica si/sau politica. In economie, s-a demarat o reforma bilbiita - Decretul-lege 54/1990 schita un fel de timida persestroika.

Restituirea proprietatilor agricole a condus la farimitarea de astazi si a nascut premizele unei agriculturi de subzistenta, dificil de modernizat, risipita in mici loturi. Presiunii sociale ale unei economii in picaj i s-a raspuns prin pensionari pripite, al caror pret il platim si acum.

Ineptul slogan "Nu ne vindem tara!" a intirziat privatizarea intr-o vreme in care fabricile erau inca destul de competitive si s-ar fi putut incasa pentru ele un pret bun.

Nu au fost privatizate atunci pentru a fi un deceniu "capusate" de "ai nostri" - a se vedea cazurile Sidex, Petrom si cele din sistemul bancar. Cind au demarat privatizarile - dupa cehi, unguri sau polonezi - activele erau deja deteriorate iar preturile au fost mici sau nu au fost deloc.

Asa s-a ajuns ca intr-o tara cu un imens potential agricol, de pilda, sa nu (mai) fabricam tractoare. Cind, la inceputul anilor '90, cei de la Fiat doreau sa cumpere la un pret bun Tractorul din Brasov, au fost trimisi la plimbare. Dupa care a fost prea tirziu.

Sistemul bancar a fost de asemenea victima acestei capusari. Creditele s-au indreptat in mare masura spre "capitalisti" fabricati in alte laboratoare decit cele ale antreprenoriatului onest si banii s-au risipit ca fumul.

Prin urmare, industria a fost sever destructurata, iar investitiile green-field, cu infime exceptii, au lipsit. Asa cum am mai scris de sute de ori in aceste doua decenii, nu poate prospera o economie care nu mai fabrica mai nimic si a ajuns sa importe aproape tot.

La inceputul anilor '60 inca exportam utilaj petrolier si construiam rafinarii. Astazi nu mai suntem in stare sa exportam nici pantofi. Locatia de gestiune a fost un alt mijloc de "arendare" a unor active, mai ales in servicii, inclusiv in turism.

Aceste active au devenit bietele stafii a ceea ce au fost odata, lipsite de investitii si stoarse ca niste lamii. Mergeti la Baile Herculane, una din perlele Europei centrale si de est la finele secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea pentru a vedea despre ce vorbesc.

A inceput sa functioneze principiul dominoului - una dupa cealalata, fiecare componenta a economiei s-a prabusit, antrenind-o pe cealalta. Dezechilibrul social s-a accentuat, odata cu politica de continuare a pesnsionarilor, in vreme ce numarul de salariati din sectorul direct productiv a stagnat.

De mai bine de un deceniu se subliniaza in varii analize ca devenim incet, dar sigur un popor de asistati. Si ca nu ne permitem acest lucru, pentru ca nu avem nici resursele si nici productivitatea muncii din Belgia sau Elvetia. Nimeni nu a facut nimic.

In discursul public, ipocrizia, jumatatea de adevar sau de-a dreptul minciuna, luptele la baioneta intre diversele partide sau chiar din interiorul partidelor au devenit un mod de a fi, contribuind decisiv la dezintegrarea etica si morala a vietii sociale.

Din ciinii de paza ai democratiei, o multime de vehicole massmedia au devenit ciinii de lupta ai variilor grupuri de interese.

A trebuit sa vina o criza internationala de o amploare fara precedent in ultimele decenii pentru ca o clasa politica ce si-a atins, de la stinga la dreapta, de multa vreme limitele propriei incompetente sa renunte sa mai astearna straturi groase fard peste o economie semidecedata si sa o prezinte ca Miss Romania. Si sa vorbeasca publicului despre situatia cu adevarat dramatica in care ne aflam.

Nu de ieri, de azi, ci de decenii. Ultimii douazeci de ani de tranzitie, alaturi de ultimul deceniu de descompunere a regimului planificat - anii '80 - au transformat o natiune care in perioada interbelica se inscrisese pe o traiectorie plauzibila, intr-o adevarata "pluta a Meduzei", in care, miine-poimiine, oamenii se vor sfisia intre ei pentru o bucata de piine sau o inghititura de apa.

Mai grav decit atit, au compromis sever din punct de vedere etic si moral o serie de valori fara de care o natiune nu poate exista si se preschimba intr-o simpla populatie lipsita de viitor: patriotismul, simtul civic, valorile morale, echilibrul etic. Singurul sentiment pe care il mai incearca acum o mare majoritate a publicului este acela ca "asa nu se mai poate".

Numai ca - vestea proasta - se mai poate: vedeti cazul unor tari din America Latina. Asta pe de-o parte. Pe de alta, nimeni, deocamdata, nu pare sa furnizeze un plan coerent de resetare a a sistemului social, politic, economic.

Asistam nu la creionarea unei sinergii nationale, ci la aceleasi dezolante lupte politice si aruncare vinovatiilor dintr-o iluzorie tabara in cealalta.

Chiar daca si-a atins obiectivele fundamentale - integrarea in NATO si UE - Romania trece, probabil, prin ceea mai dura perioada dupa "obsedantul deceniu", acela al instalarii bolsevismului. Mai ales pe fondul cutremurului global, virusii pe care i-am lasat sa se dezvolte in ultimele decenii pot sfisia ceea ce a mai ramas din noi.

Sau poate fi momentul unei noi constructii, cu adevarat responsabile. Ne place sau nu ne place, soarta noastra sta tot in miinile politicienilor, pentru ca asta inseamna democratia. De capacitatea acestora de a reformula paradigma nationala in perioada urmatoare va depinde, mai dramatic ca niciodata, viitorul acestei natiuni.