Informatie si imaginatie: de la Ghilgames la CNN

Ce ati spune daca miine, in timp ce priviti buletinul de stiri al unui post de televiziune, ati afla ca undeva in jungla Amazonului a fost descoperit recent in trib de hominizi care au doua capete? Sau ochii incrustati pe piept sau cite trei picioare?

Probabil, cei mai multi dintre telespectatori nu ar crede o iota. Ar conexa aceasta informatie cu ceea ce cunosc deja despre respectiva regiune, despre continentul sud-american si despre lume in general. Iar rezultatul nu ar fi tocmai favorabil vizavi de seriozitatea reporterilor respectivului post.

Dar, in urma cu doar circa cinci sute de ani, nimanui nu-i trecea prin minte sa puna la indoiala cuvintul putinilor calatori prin Lumea noua.

Cam asa ii descriau cei mai multi dintre acesti calatori pe locuitorii acelei lumi. Pentru analfabeti - si peste 90 la suta din populatia Europei acelei perioade se afla in aceasta situatie - existau gravuri, planse care ii descriau pe acesti ciudati hominizi.

De ce atunci oamenii credeau fara cricnire ceea ce astazi am numi o crasa dezinformare, in timp ce acum asemenea relatari ar stirni doar risul?

Sau mai precis, suntem siguri ca echivalentul de astazi al unor asemenea "informatii" stirnesc doar risul?

In urma cu doar citeva zile, doi tineri au confectionat din miez de piine un "extraterestru" si apoi au postat in lumea www aceste imagini. Ele au fost luate de bune de milioane de privitori.

Pentru a gasi raspunsul corect, cred eu, trebuie sa ne intoarcem in timp nu doar citeva secole, ci citeva zeci de milenii.

Homo sapiens sapiens apare pe scara evolutiei in urma cu circa 40 de mii de ani si cei mai multi antropologi agreeaza teoria conform careia reprezentantii acestei specii au ajuns in Europa si in Asia dupa o lunga calatorie care a strabatut Africa.

Desi mai robusta si posesoare a unui creier cu un volum superior, ruda apropiata, Omul de Neanderthal, nu i-a putut face fata noului sosit si a fost condamnat la extinctie treptata.

Oamenii de stiinta inca reflecteaza asupra motivelor pentru care confruntarea evolutiva a fost cistigata de stramosii nostri, dar cei mai multi exclud o incrucisare intre cele doua specii.

O recenta descoperire din Croatia poate revizui aceasta opinie, insa deocamdata dovezile unei potentiale "absorbtii" sunt mult prea fragile pentru a fundamenta o teorie.

Ne vom concentra, prin urmare, asupra a ceea ce pare a fi unicul nostru stramos, si anume Homo sapiens sapiens, care isi traieste miezul existentei intr-o succesiune de epoci glaciare. La finalul ultimei, in urma cu circa 12 mii de ani, incepe in Orientul apropiat ceea ce am putea numi "istoria cunoscuta".

In tot acel enorm interval de timp, care fara indoiala ca ne-a modelat evolutiv mai dramatic decit ultimul secol, de pilda, oamenii au trait in comunitati minuscule, care au comunicat vag intre ele.

Comunitatea restrinsa, reprezentata de trib - in sens familial si mai tirziu in cel totemic - controla o geografie la fel de minuscula. Ceea ce era dincolo de aceasta geografie era complet necunoscut. Dincolo de un sir de munti sau de o apa putea fi orice.

Mai mult, nu prea avea importanta ce se afla dincolo de munti sau ape, de vreme ce aceste potentiale informatii nu foloseau la nimic, atita timp cit nu reprezentau o amenintare sau o sursa de hrana. Rarii calatori nu aduceau informatii, ci zvonuri sau povesti.

Avem toate motivele sa presupunem ca stramosii nostri nu operau aceasta distinctie relativ moderna si oricum destul de relativa intre zvon si informatie. Numim si astazi "zvon" o potentiala informatie neverificata. Ceea ce da unui zvon calitatea de informatie este verificarea lui.

Aceasta verificare era imposibila atunci, uneori este imposibila si astazi. Prin urmare, milenii si zeci de milenii, creierul uman nu si-a dezvoltat capacitatea - oricum inutila in acele circumstante - sa discearna intre "zvon" si "informatie".

Acest "gol informational" intins pe zeci de mii de ani ne-a modelat imaginatia, adica a activat preponderent acea zona a emisferei cerebrale drepte, rezervata intuitiei si fanteziei.

Poate fi formulata prezumtia rezonabila ca acest tip de evolutie a nascut si ceea ce numim "gindirea magica", irationala prin excelenta, care a condus inclusiv la nasterea religiilor.

Data fiind geografia minuscula si durata medie de viata, profetiile samanice arareori puteau fi verificate, in intelesul modern al termenului.

In societatile de vinatori-culegatori, asemenea figuri samanice jucau rolul de astazi al "celui care stie mai mult decit ceilalti", al "depozitarului de cunoastere".

Samanul nu este stramosul preotului modern, ci al omului de stiinta. Un om de stiinta care benficia, din varii motive, de o relatie presupusa speciala cu divinitatea, singura sursa de adevar, dupa standardele mentale ale timpului.

Asadar, la fel cum evolutia ne-a condus la o mina cu un deget opozabil, care ne-a ajutat sa ne construim uneltele, tot asa a condus la "constructia" unei materii cenusii incapabile sa discearna intre adevar si minciuna, intre zvon si informatie.

Mai recent pe scara evolutiei noastre, pe cind stramosii nostri ascultau epopeea eroilor ahei plecati sa-si razbune onoarea si sa cucereasca splendida Troie, acestora nu le-ar fi trecut prin cap sa se intrebe daca ceea ce ascultau era adevarat sau pur si simplu rodul imaginatiei lui Homer.

Aceasta distinctie nu era inca operanta si operabila. Lunga perioada de stabilitate climaterica, ce a facut posibila revolutia agrara, a dat startul unui tip de dezvoltare de cu totul alta natura.

In doar zece milenii, omul nu doar si-a dezvoltat capacitatea de comunicare cvasiinstantanee, dar a si facut un salt stiintific si tehnologic incomensurabil.

Alfabetizarea a devenit un bun comun pentru intinse zone geografice. Daca astazi vrem sa verificam in ce masura locuitorii unei zone au "intr-adevar" ochii incurstati pe piept, nu avem decit sa-l intrebam pe Google si vom avea milioane de informatii care confirma/infirma o atare ipoteza.

Si punem un diagnostic de "adevarat" sau "fals" acelei "informatii" sau acelui "zvon".

Dar lucrurile stau intr-adevar asa? Saltului tehnologic in dezvoltare i-a corespuns, oare, o modificare dramatica a "geografiei" perceptiei noastre, geografie dirijata intr-un mod pe care nici astazi nu l-am deslusit pe deplin, de creierul nostru?

Avem toate motivele sa fim sceptici in aceasta privinta. Putini romani s-au indoit, la debutul revolutiei din decembrie 1989, ca la Timisoara ar fi fost impuscati circa 4 mii de oameni, asa cum sunau "informatiile" oferite de televiziunea publica a timpului.

Conform unor sondaje, mai bine de o treime din cetatenii SUA sunt convinsi ca extraterestrii ne viziteaza periodic, desi nici un cercetator nu a produs vreo dovada, fie si una minuscula, ca asemenea civilizatii extraterestre macar ar exista.

Mai mult de jumatate dintre oameni sunt convinsi ca spiritele celor decedati ii pot bintui pe cei vii. Homer nu vindea gogosi unui public credul, in scopul de a-l convinge neaparat pe acesta ca Ahile s-a miniat pe Agamemnon si a refuzat sa lupte.

El spunea o poveste. Doar ca auditoriul nu avea capacitatea de a discerne intre adevar si fantezie si, cel mai probabil, nu o avea nici autorul. Cronicarii medievali considerau firesc sa infrumuseteze relatarile lor despre faptele de arme ale seniorilor, de dragul epicii.

Problema este ca nici astazi nu exista aceasta capacitate. In timpul nazismului in Germania, s-au dezvoltat cele mai abracadabrante teorii "stiintifice", cum ar fi inclusiv aceea ca planeta este goala pe dinauntru, iar noi traim, de fapt, in interiorul acesteia.

Asadar, capacitatea reala a publicului larg de a "verifica" din surse credibile si coerente valoarea de adevar a unei "informatii" ramine mult mai modesta decit ne place uneori sa credem.

Emisfera dreapta a creierului nostru inca ii da cu tifla celei stingi, sediul al gindirii pe care o numim "rationale".

Ceea ce Aristotel, apoi Descartes defineau drept "a cugeta" ramine un proces greu de definit in raport cu viata celor mai multi locuitori ai planetei si a tiparelor culturale ale acestora.

Omul preistoric nu era o bruta paroasa, locuind in pesteri si cu o viata interioara relativ nula, asa cum credeau oamenii de stiinta in urma cu un secol si jumatate. Dar nici omul modern se pare ca nu este, macar deocamdata, o "trestie ginditoare" de anvergura celei pe care ne place sa o consideram un dat evident.

Ridem urmarind o comedie la televizor sau pe scena, desi "stim" ca nimic din ceea ce vedem nu este, propriu-zis, "adevarat". Continuam sa suferim alaturi de eroii unui roman, desi, la fel, stim ca nu sunt decit rodul fanteziei unei persoane pe care nici macar nu o cunoastem.

Ce se va intimpla daca aceasta mutatie de la "zvon" la "informatie" se va produce cu adevarat, iar acest imens si complicat "computer" care este creierul uman se va "reseta" sub impactul unui nou salt evolutiv?

Probabil ca riscam sa ne pierdem fantezia, ar putea sa sune unul dintre posibilele raspunsuri.

Pe masura ce capacitatea noastra de a gindi logic si rational, de a verifica informatiile si a le atribui valoarea de "adevar" sau "minciuna" creste, acest proces se va produce in dauna capacitatii noastre de a fantaza.

Acea dezvoltare a zonelor din creier rezervata "gindirii logice" nu se poate produce - dupa toate legile evolutiei - decit in dauna celor rezervate astazi intuitiei si fanteziei.

O oarecare diminuare a capacitatii noastre de a fantaza - tradusa mai ales prin capacitatea noastra milenara de nascoci povesti, dovedita de la "Epopeea lui Ghilgames" la "Hamlet" - se face deja simtita.

Asta mai ales in societatile cele mai evoluate tehnologic, adica in cele occidentale. Intr-adeavar, fructul "pomului cunoasterii" se poate dovedi otravit. Michael Ende, in "Poveste fara sfirsit", descrie tocmai o asemenea parabola.

Fantezia a fost, pe parcursul evolutiei noastre, un tovaras de drum nu doar loial, ci si, se pare, extrem de util. Ea ne-a folosit si ne foloseste, se pare, si ca supapa de defulare a anxietatilor noastre perene.

Ne putem imagina lumea fara fantezie? Deocamdata, nu.

Insa parcursul nostru de zeci de milenii ne-a mai rezervat si in trecut asemenea "surprize". Cineva definea nebunia ca nefiind absenta ratiunii, ci ca pe ratiune si nimic altceva.

Umanitatea noastra, asa cum o intelegem astazi, nu rezida in mod necesar si integral din rationalitatea noastra, ci din mult mai mult decit atit. Inclusiv din capacitatea de a imagina aventurile unui erou plecat in cautarea nemuririi.