Cind 500.000 de romani au unul sau mai multe credite in euro, orice stranut al leului provoaca nu doar frisoane economice, ci si sociale.
Intr-o
singura luna, incidentele de plata la nivelul persoanelor fizice au crescut
intr-un ritm ametitor - cu circa 40 la suta la nivel national si peste 70 la
suta la nivelul Capitalei (bucurestenii fiind, oricum, cei mai indatorati
dintre romani).
Mitul "romanului bun platnic" incepe sa se fisureze
in conditiile crizei. In acelasi timp, dupa o toamna relativ linistita, leul
incepe sa stranute sub povara importurilor de iarna si a diminuarii
exporturilor in spatiul UE.
"Cel mai mic pret" si alte reclame de acest tip i-au
determinat in ultimii doi-trei ani pe romani sa ia cu asalt nu Registrul
Comertului, pentru a-si inregistra firme, ci magazinele cu bunuri de folosinta
indelungata. Asemenea reclame s-au intilnit cu cele bancare, de tipul "Iei
cit vrei si dai cit poti", "Doar cu buletinul" si alte momeli
menite sa astearna o glazura dulce peste dobinzile si comisioanele camataresti.
Ion Popescu s-a indatorat irational, cu un triplu efect pervers.
Pe de-o parte,
probleme personale: daca isi pierde serviciul, nu are alta sursa de venit
pentru a rambursa creditul. Pe de alta, banii s-au dus pe bunuri din import in
proportie de 90 la suta, asadar nu au creat nici locuri de munca, nici
dezvoltare durabila. Nu in ultimul rind, bancile se pot trezi cu garantii care
pot fi executate la preturi mai mici decit sumele pentru care au fost antamate.
Orice
devalorizare mai accentuata a leului conduce automat la "scumpirea"
creditului pentru cei indatoriati in euro - si, repetam, avem de-a face cu o
jumatate de milion de romani - si poate creste dramatic numarul celor care,
fara voie, devin rau-platnici.
Iar
perspectivele nu par deloc bune. Mai ales in lunile de iarna, nu Mos Craciunii
de ciocolata si jucariile din import sunt cele care accentueaza problemele unei
balante comerciale negative, ci importurile energetice.
Factura la gaze devine
scumpa, mai ales intr-o relatie comerciala dezechilibrata dramatic cu Federatia
Rusa (pierdem in fiecare an circa un miliard si jumatate de euro doar pe
aceasta directie, diferenta intre importul consistent si exportul cvasiinexistent).
In conditiile in care exportul nostru este, acum, in cadere libera pe singura
relatie care era oarecum echilibrata - aceea cu Uniunea Europeana - deficitul
comercial (si, evident, penuria de valuta) se accentueaza. In aceste conditii,
apare o presiune suplimentara pe leu, presiune care poate conduce la o
depreciere de o mai mare amplitudine decit in ultimele luni. Asta nu din motive
speculative, ci ca efect economic predictibil.
Amputarea
consumului - nu ne referim la bunurile din import - pe piata interna nu poate
decit adinci criza companiilor care deja au probleme cu vinzarile la extern si
care vor fi lipsite si de potentialul debuseu intern. Ceea ce antreneaza
intrarea in recesiune, dupa principiul dominoului.
Acum se
va vedea, treptat, cit de subreda a fost, pe termen mediu si lung, cresterea
economica a ultimilor ani si pe ce premize volatile s-a bazat, de facto:
consumatorism "salbatic" prin indatorare excesiva, umflarea
artificiala a veniturilor in conditiile unei imbunatatiri mai degraba modeste a
productivitatii muncii, o bula imobiliara de tip Caritas.
Oarecum s-a repetat -
sigur, in cu totul alte circumstante - perioada anilor 1968-1977, cind o
indatorare externa excesiva (platita scump in anii '80) a creat, pe moment,
iluzia unei prosperitati si ritmuri de crestere care nu folosit ulterior la
nimic (in 1969 ritmul de crestere al Romaniei nu a fost depasit decit
de...Japonia!!!).
Orice
strategie menita sa mentina un curs de schimb artificial sub limita dictata de
evolutia economica va avea un revers cu efecte la fel dramatice ca
devalorizarea, respectiv dobinzile din sistem, aflate oricum la un nivel extrem
de inalt.
Poate
exista o strategie menita sa-i fereasca pe cei indatorati in anii anteriori de
posibilele efecte ale crizei? Greu de crezut, inclusiv in privinta conservarii
locurilor de munca - daca o companie merge prost, va concedia, indiferent ce
face guvernul (chestiunea cu 10.000 de euro pentru angajatorii de someri este o
gluma).
Poate fi ferit sistemul bancar de posibila deteriorare a valorii
portfoliului de garantii (inclusiv imobiliare, deja mult deteriorate ca pret
comparativ cu doar doua-trei luni in urma), pe care le-au adunat cu o lacomie
care uneori friza inconstienta? Nu. Adevarata miza trebuie sa fie repornirea
cit mai grabnica a motorului semigripat al economiei reale, in paralel cu o
politica de austeritate bugetara menita sa clameze tensiunile la nivel
macroeconomic.
Daca s-ar fi intervenit preventiv macar in urma cu un an de
zile, cind semnele crizei erau deja evidente in plan global - dar la Bucuresti
se cintau ode unei cresteri economice miraculoase - problemele de astazi ar fi
fost mult diminuate, cu sau fara criza globala.
In
treacat fie spus, aceasta criza este folosita ca pretext pentru a ascunde in
dosul ei toate greselile comise de o administratie autohtona. Nu a obligat
nimeni populatia sa se indatoreze excesiv, nici sa fie aplicata o politica
salariala rupta de orice realitate economica (cresterea costului fortei de
munca ne-a descalificat si mai rau in competitia dura de atragere a capitalului
investitional si a umplut doar buzunarele importatorilor).
Si, in general, nu
ne-a obligat nimeni in ultimele doua decenii sa devenim un popor de
"rentieri", descurajind parca sub orice forma productia autohtona de
bunuri de consum si industriale.
Analiza de Eugen