Preturile europene si buzunarele romanesti

Preturile sunt rezultatul (macar) a doua componente esentiale: costurile, pe de-o parte si raportul intre oferta si cerere (solvabila).

Timp de mai bine de o suta de ani economistii s-au axat in analizele lor pe prima componenta, aceea a costurilor - un produs "bun si cit mai ieftin" urma sa isi gaseasca in mod cvasiautomat cumparatorul pe piata. Abia J.M.Keynes, dupa Marea Criza, muta perspectiva spre "consum", adica spre necesitatea corelarii productiei/costurilor cu cererea de piata.



Sa analizam cele doua aspecte in cazul economiei romanesti a ultimelor doua decenii.



Economia planificata a pus constant accentul pe industria grea si mai putin pe aceea a bunurilor de consum, de la alimente la imbracaminte. Existau mai multe companii de constructii de masini decit fabrici de incaltaminte, de exemplu, sau de jucarii.

Nu existau douazeci de sortimente de unt, ca pe piata franceza, ci doar unul, intitulat pompos "unt calitatea intii" (calitatea a doua nu exista, natural). O mare parte a industriei confectiilor lucra deja in lohn si partea cea mai consistenta mergea la export.

Asa se face ca in economia primei parti a tranzitiei - caracterizata prin privatizarea activelor deja existente si mult mai putin pe aparitia fabricilor "green-field" - industria bunurilor de consum nu s-a dezvoltat: rezultatul a fost ca au aparut importurile masive, menite sa asigure o cerere uriasa pentru acest gen de bunuri, cerere pe care oferta autohtona nu reusea sa o acopere nici macar in mica masura.

De la valul de "turcisme" ale anilor '90 la "chinezariile" anilor 2000, ciocolata, tricourile, televizoarele si mezelurile din import au inundat rafturile. Pentru ca cererea solvabila depasea net oferta iar consumatorul din Romania era obisnuit deja sa cumpere cam tot ceea ce gaseste, adaosurile practicate de comerciantii de retail erau (si intr-o proportie consistenta au ramas) aberante pentru o economie normala: citeva sute la suta.

Aceasta lipsa a concurentei reale - intr-o masura perpetuata pina astazi - alaturi de dependenta de importuri conduce la un nivel ridicat al preturilor la bunurile de consum. Recent, noi avem un an agricol exceptional, dar in conditiile in care in galantare gasim importuri, nu resimtim in buzunare ieftinirea produselor din cosul zilnic.

La fel, cumparam aparate de aer conditionat, televizoare sau confectii tot din import. Fata de tara de origine, in componenta costurilor care, in final, formeaza pretul pentru consumatorul roman, se adauga transportul, comisioanele, etc.

  

Asadar am avut un dezechilibru permanent atit in componenta costuri, cit si in componenta cerere/oferta.



Un comportament economic similar s-a vazut si pe segmentul de servicii, inclusiv cele financiare. Pe o piata bancara relativ lipsita de o concurenta reala timp de un deceniu si jumatate - abia recent putem vorbi, oarecum, de o concurenta care se infiripa in acest sector - au abundat comportamentele abuzive, comisioanele nerusinate si dobinzile uriase (tot mai mari decit in Vest).



Revenim la economia planificata - de la telefonia fixa la distributia de gaz/carburanti, aveam monopoluri. Monopoluri care, prin natura lor, au un comportament abuziv in raport cu un consumator obligat sa bea agheazma fie ca vrea, fie ca nu vrea.

Instalarea unui post telefonic era o aventura - evident ca tarifele erau pe masura. Acest comportament abuziv a continuat (si continua, uneori) si dupa ce monopolurile de stat, parazitate de birocratie si interese partinice, au devenit, prin privatizare, monopoluri particulare. Nu pot sa imi aleg furnizorul de gaz sau cel de apa.

Iar acest furnizor profita pe o piata relativ nereglementata vizavi de comportamentele abuzive si ia pielea de pe mine intr-un mod in care nu si-ar permite sa-l faca la el acasa.



In anii electorali, in care politicienii si aduc aminte cu duiosie ca cetatenii se transforma in votanti, se discuta mai aprins decit oricind despre preturi, tarife si comisioane. In anul 2004 domnul Blanculescu alerga taranii si intermediarii prin piete:pina la urma vreo trei vinzatori de marar au devenit explicatia preturilor uriase.

In acest an explicatia a fost gasita (macar partial) in politica hipermarketurilor. Dar nici un politician nu subliniaza faptul ca sarabanda preturilor ca continua, indiferent de nivelul veniturilor, atita vreme cit, structural, economia romaneasca va ramine asa cum a fost si asa cum este astazi.



Pe de alta parte hiperinflatia (care a antrenat dobinzi foarte mari la credite), politica fiscala severa si, de ce nu, lipsa de abilitate antreprenoriala a unor patroni care si-au cistigat acest statut prin mijloace discutabile determina ca si performantele interne sa fie modeste: costuri mare (nu pe componenta salariala), lipsa de performanta si absenta strategiilor de marketing conduc la preturi anormal de mari in raport cu inerenta concurenta externa. Deci nu stam grozav nici pe componenta interna.



Preturile mari determina presiuni salariale, firesti in raport cu nevoile, nefiresti in raport cu performanta companiilor in particular si cu cea a economiei in ansamblul sau, in general. Asa se face sa pensiile/salariile s-au majorat consistent in ultimii doi ani (in raport cu baza de plecare), dar majorariile au fost destul de rapid "rontaite" de o inflatie care da semne de nervozitate.

In absenta performantei reale, aceasta este spirala inflationista clasica:cresteri de preturi care antreneaza presiuni salariale care, la rindul lor, genereaza inflatie, adica majorari de preturi si tarife.



Incercind sa rezumam: economia romaneasca - si noi, consumatorii, implicit - platim pretul lipsei de performanta si a unei concurente interne (inca) mult prea mici pe anumite segmente. Dependenta de importuri ne face sa suportam toate socurile externe (cum este recenta criza alimentara), dar putinatatea exporturilor ne determina sa nu cistigam prea mult atunci cind o conjunctura ne este (potential) favorabila.

In zadar visam la un viitor in care salariul mediu va fi cel din Franta sau Italia. Daca economia va fi atunci in aceeasi parametri ca astazi, piinea va costa douazeci de euro si noi tot nu vom avea nivelul de trai din Franta sau din Italia.



PS. Raspund unui cititor care a postat un comentariu pe forum. Daca FED sau Banca Mondiala nu au "solutii" pentru anumite crize, nu cred ca pot sa le am eu. Dar uneori "antecamera" raspunsurilor corecte este formularea intrebarilor necesare.



Comentariu de Eugen Ovidiu Chirovici