Uniunea Europeana, cu pistolul la timpla

In urmatoarele sase luni Uniunea Europeana va trece prin cea mai dura perioada de la nasterea 'bunicii' sale, Piata Comuna, in 1957. Iar marii rechini au inceput deja sa adulmece mirosul de singe, in urma unor declaratii cel putin neinspirate ale unor politiceni.

Daca micuta Grecie, care are o pondere de abia 2 la suta in PIB-ul european a obligat Uniunea sa intre cu picioarele in apa rece, perspectiva unui soc major in zona Italia-Spania-Portugalia o trimite de-a dreptul la reanimare.

Inflamata harta economica este complicata de cea politica, in cel mai nepotrivit moment cu putinta. Teoretic, moneda euro a devenit "cuiul lui Pepelea" in ecuatia iesirii din recesiunea financiara. Paul Krugman si alti economisti s-au straduit sa demostreze ca existenta monedei unice a ingreunat, de fapt, considerabil manevrele de ajustare a deficitelor si a depasirii momentelor dificile.

Daca Spania, de pilda, nu ar fi fost in zona euro - exemplifica analistul mentionat intr-un recent demers gazduit de The New York Times - ar fi putut sa-si devalorizeze strategic raposatul peseta, folosind asadar una din clasicele pirghii de raspuns la deficit.

Practic, domnul Krugman are dreptate doar pe jumatate. Este drept ca Spania sau Republica Elena ar fi avut la indemina aceasta pirghie; numai ca el uita sa mentioneze efectele secundare ale acestui leac - inflatia, printre altele - si ignora o parte din chestiunile de fond, pe de alta parte.

Ultimele, mai ales, nu sunt deloc de neglijat. Italia, Spania sau Grecia au fost de-a lungul ultimelor decenii - deloc intimplator - zguduite de mari scandaluri de coruptie.

Toate aceste tari la un loc au devenit exemple de "asa nu" in gestionarea fondurilor comunitare, sunt captivele unei clase politice care adesea se comporta ca o "mica familie fericita", au un aparat public supradimensionat si clientelar, au inchis ochii la evaziunea fiscala pe scara larga.

Peste 20 la suta dintre greci, de pilda, raporteaza la fisc un venit mediu anual neverosimil, de circa 3.000 de euro pe an, ceea ce este ridicol (unii dintre cei care pretind ca au asemenea venituri sunt proprietari de restaurante, pensiuni si hoteluri).

Toate aceste tari si-au deschis larg portile pentru muncitorii straini - in Italia sau Grecia, intre 10 si 20 la suta din forta de munca este compusa din emigranti, adica din oameni care scot banii, in mare parte, afara din tara.

Germania a  primit pe scara larga dupa WW ll muncitori turci, pentru ca barbatii murisera pe fronturile lumii. Grecia, Italia sau Spania au primit straini pentru ca nativii nu mai aveau chef nici sa care gunoiul, nici sa-si rupa spinarea in constructii.

Coruptia, lenea si evaziunea fiscala au nascut un cocktail care a subrezit considerabil aceste economii - criza mondiala nu a facut decit sa scoata in evidenta niste probleme devenite de multa vreme cronice. Salvarea acestor economii in caz de avarie inseamna, implicit, salvarea monedei euro.

Politicienii s-au grabit sa anunte ca un fond de 750 de miliarde de euro este pregatit de "lupta" in aceasta directie. Numai ca acest anunt are mai degraba efectul unei invitatii a marilor rechini financiari, deja flaminziti in ultimii doi ani, de a se infrupta (aproape) in voie din viitoare prada.

Lucrul cel mai dorit de speculatori este predictibilitatea, pentru ca stii pe ce numar de la ruleta financiara globala sa-ti asezi fisele.

Asa a facut George Soros in 1992, cind a scos lira sterlina din "sarpele monetar" si a cistigat un miliard de dolari intr-o zi. In 1995, cind yenul se intarise mult fata de dolar si toata lumea astepta interventiile bancii centrale a Japoniei, niponii au fost suficient de inteligenti pentru a "juca" exact in directia contrara; a fost un razboi al nervilor din care pina si Soros a pierdut.

Chestiunea in Uniune este aceea ca strategia comuna de atac/riposta la speculatiile financiare nu are o comanda unica. Pina la urma, avem de-a face cu un complicat mozaic de interese - nu neaparat convergente - dificil de armonizat si cvasiimposibil de pus in practica in timp scurt.

In SUA, Rusia sau China, "tabloul de bord" al navetei economico-financiare are doar citeva butoane. In Uniune, acest tablou are o multime de butoane, de culori diferite, iar comandantii isi dau peste degete unii altora si dau pilotilor comenzi contradictorii.

Incertitudinile politice din Germania si Franta slabesc si mai mult "frontul" anticriza, dupa cum recenta alianta politica din Regatul Unit ramine sa-si dovedeasca in timp coerenta si eficacitatea.

Prinsa intre deizideratul salvarii euro si posibilitatea ca tocmai acest deziderat sa fie principalul pivot al speculatiilor internationale, Uniunea trebuie sa gaseasca rapid resurse si raspunsuri la manevrele majore care o astepta pe acest "front de lupta".

In acest context continental si international, ecuatia Romaniei va fi si mai complicata. Fortele financiare ale Uniunii se vor concentra mai mult decit pina acum pe zona euro, iar noi nu suntem in zona euro. Batalia pentru moneda unica va echivala cu un Verdun, iar filozofia va fi din nou "pe aici nu se trece", diviziile financiare concentrindu-se in aceasta directie.

Fronturile colaterale nu vor fi abandonate, dar nici nu vor beneficia, in caz de avarie, de resurse prea mari.

Cu atit mai mult va fi important sa gasim noi insine caile cele mai bune de depasire a dificultatilor si sa nu asteptam "solutii in plic" de la Bruxelles sau de la FMI. Pentru ca acestea, cel mai probabil, nu vor veni.