Horia Rusu, Director General Hornbach: Daca nu luptam, nu mai eram aici

Sambata, 29 Noiembrie 2014, ora 00:00
26162 citiri
Horia Rusu, Director General Hornbach: Daca nu luptam, nu mai eram aici
Foto: Horia Rusu (Arhiva personala)

Mugurel-Horia Rusu este mai mult decat un manager, este un om cu o poveste extraordinara de viata. Incepand din copilarie a fost inconjurat de oameni de cultura, pictori si scriitori, apoi, alaturi de tatal sau, a fost un "luptator impotriva" comunismului.

In septembrie '89 a fugit din tara spre Austria, traversand Dunarea inot, la propriu. Lupta sa pentru libertate a continuat si pe plaiurile sarbilor, si pe plaiurile austriece, unde a incercat chiar sa devina antreprenor. Pozitia sa de "refugiat" insa, l-a impiedicat sa avanseze mai repede acolo unde, dupa cativa ani, a si ajuns.

Dintr-o pozitie fruntasa a concernului Hornbach a convins boardul sa aduca brandul in Romania, in tara sa de suflet. Decizia s-a dovedit extrem de inspirata: primul an de activitate in tara, dupa deschiderea magazinului in 2007, a generat o cifra de afaceri de 52 de milioane de euro.

A ales mai departe o strategie precauta de expansiune: "sa-ti recuperezi cheltuielile, nu sa cheltuiesti fara noima", explica Mugurel-Horia Rusu.

Afacerile conduse de el in Romania cresc de la an la an, insa Horia Rusu stie ca viata nu inseamna numai "a fi manager". Pe cale de a deveni bunic, directorul general Hornbach isi imparte timpul liber intre carti, familie si pasiunea sa pentru Enduro. Cea din urma este impartasita si de fiul sau si a devenit chiar cel mai bun liant pentru relatia lor, povesteste Mugurel-Horia Rusu, intr-un interviu acordat Business24.

Spuneti-ne pentru inceput cateva lucruri despre familia dumneavoastra si spiritul liber in care ati fost crescut.

Tatal meu a fost pictor. Pe parcurs, in copilarie, am luat contact cu foarte multi oameni de cultura prin tata: Horia Bernea, Teodor Moraru, Ion Dumitriu, fratii Gherasim, Grimalschi... Multi, extrem de multi pictori.

Ca oameni de cultura, scriitori, au fost Mircea Nedelciu, George Craciun, chiar si domnul Plesu. El (Plesu - n.red.) nu ma mai stie.

Pot sa spun ca in preajma tatalui meu am cunoscut foarte multi oameni de cultura din Romania, intr-o zona extrem de frumoasa a tarii, in apropiere de Brasov, Zarnesti, sub poalele muntelui Piatra Craiului. Tatal meu si cu Horia Bernea au infiintat scoala de pictura din Poiana Marului. Dupa care a venit toata pleiada de pictori si era aproape ca o tabara. Mi-a prins extrem de bine sa-i ascult pe acesti oameni in discutii, sa-i vad cum se manifesta, sa-i vad cum privesc dealurile, campurile, muntii si, in primul rand, cum se exprima. Unii in pictura, ceilalti in literatura... A fost un mare castig pentru mine.

Tot ei sunt cei care v-au insuflat acest spirit liber care v-a condus toata viata?

Da, erau mari luptatori. Tata mi-a inspirat foarte tare sa nu iubesc comunismul. Noi eram "luptatori impotriva", in primul rand prin gandire si, in al doilea rand, prin atitudine. Si in ziua de astazi ne miram cateodata. Dupa terminarea facultatii am avut o slujba in care trebuia neaparat sa fii membru de partid. Eu am lipsit de la vreo 11 sedinte, iar tovarasii, in lipsa mea, voiau sa ma faca membru de partid.

Seful politiei de pe vremea aceea a zis "nu mai este nevoie". "De ce?", au intrebat ei. "Pentru ca nu mai este in Romania. Este in Austria". Eu deja fugisem din tara.

Spuneti-ne si acest episod, cel in care ati decis sa parasiti Romania si sa mergeti tocmai in Austria.

Acolo am si vrut sa ajung. Nu m-a interesat altceva. Nu m-a interesat America, nu m-a interesat Canada. Mai exista o tara care m-ar fi interesat, Africa de Sud. Dar era destul de departe.

In primul rand, clima din Austria este aproape ca aici: are si munti, are si mare, are tot, cum are si Romania. Dar Austria, in primul rand, este o tara europeana. N-am vrut sa plec din Europa, am dorit totusi sa fiu destul de aproape de Romania.

M-am decis, in primul rand, pentru ca nu mai suportam presiunea comunista. Aveam o slujba buna, nu aveam o slujba rea din punct de vedere financiar, contrar faptului ca nu eram membru de partid. Dar in momentul in care mi-au venit copiii pe lume, n-am mai vazut niciun viitor. Pentru ca viitorul nu inseamna bani. Poate in descursul anilor imi luam o Dacie sau un Trabant dar imi place extrem de mult sa fiu liber. Si imi place extrem de mult sa gandesc liber si sa ma exprim liber. In Romania puteai sa gandesti liber, ca nu-ti citeau gandurile, dar sa te exprimi, era mai dificil. Atunci m-am hotarat sa plec.

De unul singur nu reuseai sa fugi din tara pentru ca nu rezistai. Nu am plecat cu trenul, nu am plecat cu avionul.

In tren exista, la toalete, un bazin mare cu apa pe care cei care incercau sa fuga prin acest mijloc il taiau, se bagau in el si asteptau. Calculau momentul in care treceau granita. La un moment dat politistii s-au prins.

De asemenea, era destul de complicat sa fugi la unguri pentru ca ungurii nu te tineau. Ii tineau pe cei de etnie maghiara. Iugoslavii nu te tineau daca erai roman. Ii tineau pe cei de etnie germana. Pe romani ii tineau 40 de zile la munca, dupa care ii predau la Portile de Fier si, din cate stiu eu, primeau un vagon de sare pentru un roman prins.

Asadar m-am hotarat sa plec din tara. Trebuia sa fim minim doi sau trei pentru a ne ajuta, pentru ca sunt momente care, chiar si acum, mintea refuza sa le accepte.

Noi am plecat din Zarnesti cu o masina, o perioada. Am ascuns-o intr-un garaj si am preluat alta masina si am ajuns pana pe la Caransebes. Dupa care nu am plecat direct spre Dunare, pentru ca te localizau. Sistemul politienesc era, totusi, bine pus la punct. Mai ales daca vedeau masina cu numar de Brasov pe langa Dunare, te reperau imediat.

Aproape de Herculane, in mers (masina mergea foarte incet, nu statea pe loc ca sa nu fim localizati), am coborat si ne-am ascuns in padure.

Iar traseul nu a fost direct spre Dunare. Ne-am intors spre interiorul tarii, dupa care am facut o bolta foarte mare, pe un traseu extrem de dificil, ca sa nu ne repereze, pentru ca noi intentionam sa trecem pe la Cazane (Cazanele Dunarii - n.red.). Fiind brasoveni, unul din sporturile brasovenilor era alpinismul. Asa ca eram pregatiti. Studiaseram stancile, Dunarea nu era foarte lata, avea doar vreo 400-500 de metri.

Dar acolo n-a mers, pentru ca "sistemul" sapase in dealuri niste pante nemaipomenite, extrem de abrupte si nu puteai sa urci.

Am incercat o perioada un sistem: unul se lipea de stanca si facea scara pentru altul care i se urca pe umeri, se lipea si el de stanca, venea al treilea, in fuga, era ridicat cat se putea, sa putem ajunge la un pom sau sa putem arunca o cordelina de 5 metri, ca mai mult nu puteai sa iei la tine. Cred ca am incercat de vreo 20-30 de ori. Nu credeam ca mai reusim.

Pe unul l-au lasat nervii si s-a ascuns in padure.

La o ultima incercare, cel mai inalt dintre noi a reusit sa se prinda cu un deget de o radacina a unui bradut. Nu pot sa uit. Si a reusit sa dea cordelina, pe care o legasem cu o piatra, si s-a prins de un alt copac. Acel bradut ne-a ajutat sa trecem de o portiune grea, de 7-8 metri. Asa a reusit sa ajunga sus, dupa care, timp de doua ore, nu ne-a putut ajuta. Iar pe acolo treceau oameni, treceau graniceri care de abia asteptau sa te prinda ca primeau o medalie.

Il rugam sa dea drumul la cordelina. El ne raspundea "degeaba, ca nu pot sa va ajut, n-am putere". Te gandeai ca o sa te lase acolo. Dar n-avea cum sa te lase, ca mai urmau alte obstacole pe care singur nu le puteai trece. Intr-un final am reusit.

Un alt moment extrem: in plina padure intalnesti o femeie, o batranica. Si te intrebi: "ce faci cu ea?". Ca te vede. Si te toarna. Inainte de a pleca, insa, ne-am facut singuri salopete "de camuflaj". Le-am vopsit. Si a fost mai dificil sa ne observe. Dupa ani de zile, intorcandu-ma in Romania si dicutand cu cineva care a avut o functie mare in securitate mi-a explicat tot traseul. Nu va vine sa credeti.

El mi-a spus: "Iti mai aduci aminte de batranica pe langa care ati trecut in padure? Aveai un bat deasupra...". Te trec fiorii.

In fine, am ajuns la Dunare. Acolo, la Cazane, chiar deasupra unde ne hotaraseram sa trecem era un foisor de graniceri. A fost groaznic. Noi stateam deasupra, ascunsi, si vedeam cum iese soldatul, se relaxeaza... "Pe unde mai trecem?", ne-am spus. Ne-am indepartat cat s-a putut de incet, dar si cat s-a putut de repede. Singura sansa sa trecem era chiar la cotul Dunarii. Aici Dunarea e lata rau, cred ca are 1.000 de metri.

Dar eram antrenati. Eu, cel putin, eram foarte antrenat. Pana sa fug, ma antrenam in piscina olimpica. Inotam fara intrerupere de 157 de ori. Multi cred ca fabulez. Nu fabulez deloc.

In plus, era septembrie. Dunarea era extrem de rece. Acolo la Dunare ne-am invelit partea de sus a corpului in folie de plastic ca sa evit un stop cardiac si ne-am uns cu vaselina. Cu grasime, ca sa nu stea apa mult pe tine, sa poti sa rezisti. E greu de crezut.

Am calculat foarte bine timpul. Ei faceau patrula la un sfert de ora si mai era si raza reflectorului. Si in acel sfert de ora trebuia sa ajungem din padure, unde eram ascunsi, pe sub un pod, prin noroaie, pe malul Dunarii, sa intram in Dunare si sa trecem cel putin jumatate din Dunare pana pe partea iugoslava. Daca te reperau, veneau cu salupa si poate aveai sanse sa traiesti. Cele mai mari sanse erau sa nu mai traiesti. Treceau peste tine.

La sarbi aveau niste plase cu ace peste care era groaznic sa treci. Dar aveam trei saltele pneumatice. Unul din baieti suferea de diabet si s-a blocat, celuilalt ii lasa salteaua aer si, in fine, a trebuit sa inotam. Cand am ajuns acolo, asta a fost norocul: Le-am impins cat s-a putut de mult si am fugit, pur si simplu, pe ele (saltele - n.red.), ca sa evitam aceste plase. Ne-am prins in ele (plase - n.red.) dar eram deja la mal, nu te scufundai.

Stiam ca si sarbii te urmaresc, dar nu stiam ca o fac chiar atat de dur.

Dupa ce am ajuns, a durat o ora si jumatate ca sa reusesc sa ma imbrac. M-am intins intre doua pietre dar din cauza frigului nu reuseam sa ma imbrac. Eram constient ca trebuie sa ma imbrac repede, ca, daca nu, intru in hipotermie. Degeaba incercai sa te frectionezi, sa te masezi, pentru ca eram unsi cu vaselina. Nu mai avea niciun efect. Nu mai aveam nici alcoolul la noi, pentru ca am lasat totul pe partea cealalta.

Aveam palinca la noi si seara fiecare primea cate un dop. Din cauza presiunii, daca beai mai mult, probabil ca intrai intr-o alta stare, faceai galagie si erai reperat. Iar obiceiul era, intre cei care treceau Dunarea, sa lase rucsacul cu hrana, pulover, trusa medicala... Dupa fiecare trecator se nota "Uram succes celorlalti". Si noi am scris.

Era o solidaritate nemaipomenita.

Apoi, la iugoslavi, am ajuns la un om pe care nu pot sa il uit pentru ca mi-a marcat viata. Noi vorbeam engleza intre noi, iar acest om s-a uitat la noi si ne spune intr-o romana mai stalcita: "Baieti, eu am stat in Statele Unite 27 de ani. Ce engleza vorbiti voi? De unde sunteti?". I-am spus ca suntem din Romania si ne-a spus sa stam linistiti ca nu se intampla nimic.

Era singur. Ca sa ne consumam energia si starea emotionala - avea campul de porumb necules- i-am cules porumbul. I-am reparat utilajele si, acel om, pe care nu-l cunosteam, ne-a oferit masina lui ca sa putem merge pana la granita cu Austria.

Numai ca satenii ne observasera si a trebuit sa fugim pentru ca ne vindeau sarbilor.

Intr-un final am gasit o masina a unei fete din Serbia. Radiatorul era spart - i-am facut noi o legatura de la radiator pana la un bidon mare de apa, in spate, cu un furtun. Avea capota din fata verde, o usa albastra si restul de tablarie era rosie. Dar gestul a contat foarte mult. Normal ca am platit, vreo 150 de marci.

Ne-a dus pana la granita cu Austria. Si daca o treceai, nici in Austria nu erai foarte sigur, pentru ca trebuia intr-un timp foarte scurt sa te indepartezi, sa intri in interiorul tarii minimum 30 de kilometri. Si daca te prindeau in zona de 30 de kilometri, te trimiteau in tara de unde ai venit. In acest caz, ne luau sarbii.

Am trecut pe langa tren, in fuga, cu o piatra mare la piept, pentru ca el (trenul - n.red) te atragea. Cand granicerul se retragea spre foisorul lui, am trecut in fruga pe langa tren, spre Austria si nu ne-am oprit. Am alergat cat s-a putut de mult. Ziua am stat ascunsi.

Cineva din Germania a platit pentru noi o suma de bani destul de importanta unui roman, ca sa vina sa ne ia din Iugoslavia sa ne aduca in Austria. Dar el a luat banii si nu a mai venit.

Intamplarea face ca aceasta fata a trecut si ea in Austria. Si-a dat seama pe unde suntem, ne-a strigat si am dat de ea.

Cel care trebuia sa ne ia era din Linz. A fost dorinta mea sa ajungem in Linz, desi era un oras destul de incomod pentru noi, pentru ca erau doua lagare in Austria. Dintre acestea, unul era in Linz, un lagar destul de dur si unul in Traiskirchen, langa Viena.

Eu am rugat-o sa ne duca la acest om, care statea in Linz si care nu si-a respectat cuvantul. Cand am ajuns la el era altcineva in casa, probabil ca el facea trafic, iar omul pe care l-am gasit acolo a zis: "Televizorul sa nu-l spargeti, ca-i al meu". Si i-am cam demolat putin pe acolo. Era tensiunea nervoasa, clar. In final ne-am predat politiei.

Eram pregatit cu Conventia (Conventia privind statutul refugiatilor - n.red), pentru ca ei te dadeau inapoi. Si le-am spus clar: "Conform Conventiei din 1951 de la Geneva, imi acordati azil politic. Nu doresc azil economic. Azil politic. Fiind tara neutra, nu prea ai ce sa-mi faci". Atunci si-a repliat imediat atitudinea.

S-au verificat actele, au vazut ca nu suntem hoti. Dupa care, timp de doua zile, ne-au tinut in interviu.

N-am vrut sa raman in lagarul din Linz si ne-a dus la gara. Nu prea mancasem de cateva zile, iar politistul ne-a "facut cinste" cu doua sandvisuri calde. Le-am mancat intr-o clipita.

Ne-a urcat in tren, fara catuse si a zis: "In Viena v-asteapta alt politist, n-are rost sa vin cu voi". Si am ajuns in Traiskirchen, unde conditiile, la inceput, nu au fost nemaipomenite. Foarte multi in camera.. dar si intr-un lagar daca te impui, iti faci loc.

Pana sa ajungem, polonezii aveau "puterea". Cand am ajuns, am preluat-o noi.

M-am angajat la bucatarie, nu stiam germana deloc. Mai aveam niste bani cu care m-am dus in Traiskirchen si mi-am luat un dictionar. Apoi m-am dus la bucatarul sef, m-am adresat in engleza, si i-am spus in germana ca vreau sa muncesc acolo.

La bucatarie castigai niste bani, aveai o alta pozitie. Apoi la depozitul de haine, incaltaminte, toata lumea se bucura. Dar cei din oras stiau ca cei cu "geaca albastra striata" erau refugiati. Eu nu purtam geaca aia. Nu mi-a placut niciodata.

Ce am respectat foarte mult la romani a fost ca, daca polonezii lucrau la negru pe bani foarte putini, ei nu s-au pretat la treaba asta.

Ulterior am primit dreptul de munca, protectie politica, am fost recunoscut. Intamplator, m-am intalnit in lagar cu un fost coleg de la arhitectura. Si el lucrase la o firma de instalatii dar pleca in Canada. Mi-a vandut pontul, m-a prezentat unui sef de firma si acesta m-a acceptat.

Amenajam blocuri, turnam sapa si asa mai departe... La inceput ma platea extrem de putin. Dar a fost si o intamplare norocoasa.

Avea un plan urgent la Schonbrunn, unde avea el o lucrare, si n-a vrut sa plateasca pretul cerut de o firma de arhitectura. Era nervos. Imi arata o schita si il intreb:

"Care e problema? Pot sa fac eu, eu sunt de profesie". Mi-a dat cheile de la un Porsche Almera 911 si mi-a zis: "Te duci la Schonbrunn si faci masuratorile". A uitat sa-mi spuna sa am grija la acceleratie, ca nu e ca la Dacie. Cand am accelerat m-a intors de vreo doua-trei ori in strada.

Era prima masina. Parca visam. Totul era superb.

In fine, am ajuns acolo, i-am facut planurile si a inceput sa-mi mearga bine. Pana cand nu mi-a mai mers bine, ca imi doream sa ma angajeze oficial si sa ma recunoasca dupa facultatea de constructii si arhitectura pe care am facut-o. N-a vrut sa o faca pentru ca il costam prea mult. Si atunci am plecat.

M-am angajat in alt loc unde intindeam pardoseli de beton. Puneam cam 300 de metri patrati pe zi, lopatam 16 tone de nisip, ciment, apa... Impreuna cu alti austrieci am decis sa ne deschidem propria firma, insa nu a functionat.

Atunci mi-am cautat altceva. Ma si saturasem, pentru ca in timp ce lopatam ma certam pe mine si spuneam: "Baga inginerule, ai vrut occident!". Dupa un timp, am renuntat, pentru ca era groaznic. Daca nu erai atent, masina aia te umplea de beton.

Am renuntat si am ajuns la o firma de constructii metalice, unde am pornit de jos si am evoluat. Am ajuns la partea de conceptie si lucram cu matrite, cu materiale nobile, precum titan pentru naveta spatiala din SUA. Trebuia sa lucrezi foarte atent. Am avut eu vreo cinci inovatii, si am urcat imediat, dar nu era in regula ca un refugiat sa conduca un birou tehnic. Am plecat, am castigat procesul.

Apoi am vazut ca se cauta ingineri constructori la Hornbach si mi-am zis: "aici e de mine". Si M-au pacalit; trebuia sa merg la pregatire in Germania, dar n-a fost asa. La inceput eram sef de raion si nemtii ma puneau sa car si sa asez. Dupa ceva timp, le-am spus ca eu am venit acolo sa invat, iar daca nu-mi arata nimic, eu plec.

Cei de acolo nu prea m-au ascultat, asa ca m-am dus direct la directorul magazinului si i-am spus: "Eu am venit aici sa ma inveti strategie". Si a acceptat, si-a dat seama ca oricum ma pierde daca nu ma ajuta.

Ulterior am venit in Austria si am inceput la Hornbach ca sef de raion, iar mai tarziu director adjunct, director. Aveam un sef de tara neamt caruia i-am spus: "Cum ar fi sa deschidem un magazin in Romania, o tara cu peste 20 de milioane de oameni? Principiul meu este intotdeauna: 1 euro pe zi sunt 20 de milioane de euro pe zi. Tortul este are, poate luam si noi o bucatica". Dar discutia a stagnat.

El mi-a spus ca nu stie romaneste dar stiam eu romaneste. Cred ca-i era teama sa nu-i iau locul. Dar nu era asa.

Am fost trimis director in Wels, dupa care director in Gerasdorf, apoi a venit un telefon. Intram in Romania. "De cand?", "De ieri".

Iar cu ocaziile astea nu te intalnesti des. Pentru ca am mai avut o oferta si am refuzat-o si nu mai vine (alta ocazie - n.red.). O refuzi, n-o mai primesti.

Ca si la mine. Te-am angajat si ai plecat, nu mai ai cale de intoarcere, indiferent cine esti.

Hornbach este un concern de familie, iar pentru mine, familia este sfanta. Mie nu-mi place sa insel. Iar daca tu pleci de la mine si apoi te intorci pentru ca acolo era rau, "a doua dragoste" nu mai exista.

Ce intelegeti, mai exact, prin expresia "concern de familie"?

Cu reguli stricte. Familia detine cel mai mult din acest concern. Normal ca trebuie sa mai dai putin si la altii, mai ales fiind actionar la bursa...

Asadar, ati adus conceptul in Romania in 2005 si primul magazin a fost deschis in 2007...

Din 2002 s-a venit in Romania, s-au facut analize. Am zburat destul de des si in 2003 si in 2004...

Atunci erau "cainii cu covrigi in coada". Era perioada de "inflorire" a Romaniei, in care nu conta cati bani cheltui. Atunci s-a cheltuit mai mult decat s-a produs.

Dar avea o crestere mult mai mare decat avea Japonia... 12,8% - 13%. Si Japonia a avut o crestere de 12,8% si a avut cadere economica. Ceea ce s-a produs si aici.

N-aveai cum. Industria, agricultura, cine se mai uita in gradina lui sa-si puna o varza? O luam de la turci, de la olandezi... Sau marul romanesc...

Eu tin extrem de mult la tara asta si la fructele si legumele din Romania care au gust. Dar daca va duceti prin partea Sibiului si prin Moldova veti vedea pamanturi nelucrate...

Cum a fost primul an de activitate in Romania?

Primul an a fost "anul de glorie", noi am scos o cifra de 52 de milioane de euro cu un singur magazin. Ceea ce mi-a daunat, pentru ca au crescut asteptarile extrem de tare.

Care a fost investitia initiala in Romania?

Constructia unui magazin costa intre 11 si 13 milioane de euro, cu tot cu stoc peste 21 de milioane de euro. Chiar mai mult.

Magazinul din Berceni a fost ceva mai scump. Peste 22 de milioane de euro.

Acum aveti cinci magazine in Romania si urmeaza inca unul, in Sibiu. Cum ati trecut peste perioada de criza si cum ati reusit sa cresteti, intr-un ritm sustinut, afacerile Hornbach in Romania?

Ritm sustinut a fost in primii ani. Dupa care, normal, am fost mult mai precauti. Pentru ca, aceasta "criza financiara", pe care eu o consider tot un teatru declarat "criza financiara", a afectat pe toata lumea.

Unii au fost mai precauti, altii au fost extrem de curajosi si de agresivi. De exemplu, Dedeman, care a avut o expansiune foarte puternica. Mie nu mi-a placut sa fac treaba asta. Eu doresc o expansiune sanatoasa. Adica trebuie sa-ti recuperezi cheltuielile, nu sa cheltuiesti fara noima.

Pana unde va ganditi cand vorbiti de expansiune? Care ar fi obiectivul pentru urmatorii ani?

Raspunsul meu ar putea fi nemultumitor pentru dumneavoastra: "Pana acolo".

Daca ma gandesc la anul trecut, a fost un an bun. Anul acesta a fost si el un an bun. Exista o evolutie. In functie de aceasta evolutie, daca si la anul o stabilizez, atunci vom merge mai departe.

Dovada: Sibiu. Am facut pasul si am luat Sibiul. Mie nu-mi place sa fiu dator.

Eu cred ca libertatea exista cand nu ai datorii. Te misti liber, gandesti liber.

Spuneati ca anul acesta a fost un an bun...

Pana acum. Si va fi un an bun.

Putem vorbi de o crestere fata de 2013?

Sigur. Pe primele opt luni avem o crestere semnificativa la clienti, media este de 12% crestere de clienti pe Romania.

Magazinul Timisoara are o crestere de 17%-18%, magazinul din Berceni peste 6%, aproape 7%.

Asta inseamna ca clientul incepe sa se orienteze dupa calitate si raportul pret-calitate, in primul rand.

Iar la capitolul crestere ca cifra de afaceri, suntem acum la 8,6 (procent crestere fata de 2013 - n.red). Daca faceti un calcul cat am declarat anul trecut (3,369 milioane euro - n.red.), cu 8,6 se schimba situatia.

Per total an financiar estimez, uitandu-ma afara, ca sub 7% nu vom cadea. Daca anul trecut noiembrie a fost cu vreme buna, decembrie extrem de buna, anul acesta noiembrie este o luna de iarna. Iarna-si arata coltii. Cu toate ca-n ochii mei, din povesti, zana iernii imi placea mai mult decat cea de vara.

Aveti perspective optimiste pentru 2015, pentru Hornbach si pentru piata de bricolaj din Romania?

Daca as fi un pesimist, atunci acest loc nu ar trebui sa-mi mai apartina. Daca nu luptam, nu mai eram aici pentru ca, sa zicem, criza m-ar fi "mancat". Raman optimist dar anul viitor va fi unul extrem de dur.

Au fost alegerile, politica, oamenii sunt neincrezatori. Unii sunt increzatori, dar de astazi pe maine nu se poate.

Am un oarecare scepticism, chiar daca din Corbeanca spre Militari acum cativa ani campurile erau vai de capul lor, acum sunt lucrate. Indiferent de cine. Pacat ca mai mult de altii decat de romani, dar nu conteaza.

Exista o tendinta pozitiva in economie. Daca economia se repliaza, va merge din ce in ce mai bine. Daca economia nu se repliaza si traim din amintiri...

Chiar azi dimineata ascultam bugetul. Sa fim oameni seriosi. Si eu pot sa zic ca fac 200 de milioane de euro ca sa primesc mai multi bani pentru cheltuieli. Si daca nu-i fac, ce fac?

Iar ca sa creasca economia trebuie pusa la punct infrastructura. Aici inca raman optimist.

Avem niste drumuri superbe, cu peisaje impresionante. Daca ar fi sa fac o comparatie intre natura din Austria si cea din Romania, pe cea de aici o vad libera, iar pe cealalta o vad democratizata. Acolo e protejata, aici cresti pe raspunderea ta.

Credeti ca, din acest punct de vedere, Romania are un potential asemanator cu cel al Austriei?

Romania are un potential mult mai mare. Si munte si mare si natura si relief frumos. Dar avem o problema cu educatia. Avem o problema cu "ma bucur c-a murit capra vecinului". Sau ca ne bucuram ca reusim sa azvarlim gunoaiele pe camp si nu mai trebuie sa ne deplasam pana la gunoi.

Sau ca ne bucuram ca nu ne mai scoate nimeni in fata casei sa ne curatam trotuarul.

Deci la ora actuala e o problema de educatie, de invatamant, de infrastructura. Iar economia, pentru ca Romania a avut o economie. La inceput agrara, dupa aceea industrial-agrara, dupa care n-a mai avut nimic. A venit acea asa-zisa revolutie, s-a distrus tot, orice urma comunista. Si au distrus tot.

Si in loc sa-mi iau eu marul din pom, trebuie sa cer.

Acum oamenii incep sa-si revina.

La capitolul invatamant, acum toata lumea este inginer. Unii fac doua facultati, trei. Ma uit la tineri, la 29 de ani vor sa-si dea doctoratul.

Si nu prea mai e un tamplar, un lacatus, un frezor, un sudor... Acestia sunt fundamentul. Ganditorii sunt altceva.

Nu mai muncim, nu mai gandim, numai castigam.

Spuneati, la un moment dat, ca viata nu inseamna numai "a fi manager". Cum alegeti sa va petreceti dumneavoastra viata dincolo de management? Ce pasiuni aveti?

La ora actuala cea mai mare pasiune a mea sunt fetele. Una este sotia, pentru ca mi-a adus pe lume doi copii. Am devenit bogat prin cei doi copii. Si devin si mai bogat pentru ca fata noastra ne va aduce un bebelus. Este o relaxare extrema. Viata iti da inca o directie. Iti creste vointa...

Mai avem si un baiat.

Vine un moment in viata in care copiii se detaseaza, iar eu suport chestia asta foarte greu.

Noi suntem o familie sportiva, marea mea placere este motociclismul, Enduro. Impreuna cu baiatul meu am participat la campionatul austriac, dar si la competitii in Romania.

La inceput eu am facut Motocross, apoi o perioada nu am mai practicat. I-am insuflat acest virus, cu motorul, si Enduro si de viteza, si eu n-am mai facut. Si ne indepartam. Si atunci a trebuit cumva sa ma apropii de copil. Si am reluat pasiunea.

Acum relatia e foarte frumoasa, adica daca ne rupem oasele, ni le rupem amandoi. La un moment dat mi-am rupt degetul mare de la picior. Dar nu conteaza, faci ce trebuie facut, si mergi mai departe.

In afara de sotia mea, toti mergem pe motoare, pana si fata. Dar ce este placut este ca nu distrugem nimic. Pornim cu o oarecare galagie, dar pe unde mergem nu se sperie nici ursul de noi, nici porcul mistret, vulpita ne-a mai atacat putin, nici caprioara... Parca este totul normal. Si vedem plaiuri superbe.

Cititul este o alta pasiune, cu toate ca imi citeste mai mult doamna Rusu. Pentru ca prin ceea ce fac trebuie sa fii la zi cu informatia si atunci exista un volum foarte mare (de informatie -n.red.). Si, cand plecam spre Austria sau unde plecam, imi citeste pe masina.

Cand sunt singur, imi pun audiobook-uri. Si le ascult. Le am si pe acestea de engleza dar ma enerveaza doamna aia la culme, pentru ca sunt interactive si, daca nu pronunt corect cuvantul, o luam de la inceput.

E greu, mai ales ca fata mea a facut filologie, vorbeste engleza, franceza, germana. Si cand ma aude, mereu ma corecteaza.

In conferinte, totusi, nu vorbesc engleza. Prefer sa-m iau un traducator decat sa ma blamez.

#Horia Rusu Hornbach, #business Hornbach, #afacerile Hornbach, #Horia Rusu manager , #Top CEO