Dreptul la libera exprimare vs. dreptul la viata privata. Ce primeaza?

Miercuri, 21 Octombrie 2015, ora 17:51
17976 citiri
Dreptul la libera exprimare vs. dreptul la viata privata. Ce primeaza?
Foto: Sorin Stratula (Arhiva personala)

Libertatea de exprimare a mass media este o notiune foarte des utilizata si la care se face mai mereu apel atunci cand mass media "simte" orice fel de tendinte de afectare a acestei libertati, explicite sau uneori mai insidioase, din partea oricaror persoane sau institutii.

Dincolo de alte motivatii care pot afecta dreptul la libera exprimare al mass media, in prezentul articol ne propunem sa abordam, extrem de succint (deoarece discutia tehnico-juridica asupra subiectului este deosebit de complexa) in ce masura si in ce conditii dreptul fundamental al mass media la libera exprimare ar putea fi diminuat, limitat, sau chiar invalidat, prin invocarea unui alt drept, tot fundamental, respectiv dreptul la viata privata si de familie.

In mod obisnuit, una dintre cele mai des intalnite bariere ridicate in calea libertatii de exprimare a presei, indiferent ca este presa scrisa sau audiovizuala, este invocarea dreptului la viata privata si de familie, precum si a dreptului la propria imagine.

Aceasta intrucat de foarte multe ori presa (atat cea scrisa cat si cea audiovizuala) aduc in atentia publica diverse aspecte din viata privata a unor persoane publice sau persoane care, prin domeniul lor de activitate si in general prin ceea ce fac, suscita interesul publicului.

Nu de putine ori (si incarcatura instantelor de judecata o dovedeste) astfel de persoane se simt lezate sau afectate in dreptul lor la viata privata si de familie, atunci cand presa aduce la cunostinta publica astfel de aspecte si actioneaza in judecata proprietarii mass media, impreuna sau nu cu autorii articolelor considerate incriminatoare (in ipoteza presei scrise) sau cu jurnalistii prezentatori/moderatori ai anumitor programe audiovizuale, considerate vatamatoare sub aspectul dretului la viata privata si de familie.

Confruntate cu solicitari de despagubiri materiale pentru atingeri aduse vietii private si de familie, sau pentru atingeri aduse imaginii, onoarei sau reputatiei unor astfel de persoane, instantele sunt de foarte multe ori puse in situatia de a decide care drept fundamental primeaza si, deci, carui drept fundamental sa i se dea prevalenta, in detrimentul celuilalt - dreptului persoanelor la viata privata si de familie sau dreptului presei la libera exprimare?

Care drept primeaza?

Este de remarcat ca ambele drepturi sunt considerate de Constitutia Romaniei drepturi fundamentale (articolele 26 si 30) si, totodata, sunt consacrate si in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (articolele 8 si 10) fiind, in general, vazute ca drepturi esentiale intr-o societate democratica.

Asa cum spuneam mai sus, avand in vedere continutul lor, de foarte multe ori aceste doua drepturi se afla in "coliziune" - dreptului presei de a informa, de a se exprima, opunandu-i-se dreptul indivizilor la viata privata si de familie.

Aceste permanente "ciocniri" intre drepturi au nascut o extrem de bogata si relevanta jurisprudenta pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului, dar si la noi in tara, instantele facand pe larg apel in solutiile pronuntate la experienta si intelepciunea Curtii in transarea cazurilor de delicte de presa, in practica sa de peste 40 de ani.

Asa cum spuneam in debutul acestei sumare priviri asupra subiectului, nu ne putem propune aici o abordare tehnica si exhaustiva a problematicii si a tuturor interpretarilor aduse, ci vom puncta doar cateva din criteriile ce s-au cristalizat in timp, dupa care o instanta de judecata va decide, de la caz la caz, daca presa ar trebui sanctionata sau daca nu cumva persoana ce se considera lezata in aceste drepturi fie exagereaza, fie in fapt nu justifica deloc protectia judiciara ceruta, inclusiv sub forma acoperirii in bani a atingerilor afirmate.

Inclinarea balantei intre cele doua drepturi fundamentale nu este rezultatul unui examen simplu, ci, dimpotriva, necesita de foarte multe ori o analiza extrem de atenta din partea judecatorului chemat sa studieze cazul, cu privire la toate imprejurarile aduse in fata sa, examen ce implica incercarea de a cunoaste, de exemplu, resorturile subiective ale persoanelor implicate, efectele articolului/emisiunii considerate vatamatoare asupra persoanei vizate (vatamarea neputand fi intotdeauna prezumata), analiza unor aspecte ce tin de personalitatea celui care reclama presa pentru astfel de atingeri, precum si o analiza a imprejurarilor in care presa si-a exercitat dreptul la libera exprimare intr-un anumit caz dat.

Desi jurisprudenta CEDO este variata in privinta solutiilor pronuntate in cazuri de delicte de presa (existand solutii de absolvire de raspundere a presei, dupa cum exista si solutii de condamnare a mijloacelor media pentru atingeri aduse acestor drepturi) in anumite conditii se pot deduce o serie de orientari extrem de relevante, pornite de la aplicarea si interpretarea art. 8 si 10 din CEDO, cu luarea in considerare, nu de putine ori, a unei componente de echitate (denumita uneori de Curte "rezonabilitate"), aspect care este prezent in multe dintre analizele Curtii.

Cand nu este presa vinovata

Desi ambele drepturi sunt protejate ca fiind fundamentale, este indeobste acceptat ca intr-o societate democratica libertatea presei nu trebuie limitata decat in cazuri extrem de bine delimitate, acest drept primind o mult mai larga sfera de aplicare atunci cand, spre exemplu, in vizorul presei se afla persoane publice sau chestiuni de interes public justificat.

Notiunea de "persoana publica" ridica foarte multe discutii sub aspectul semnificatiilor, insa ne vom limita la a spune ca ori de cate ori presa releva publicului aspecte din viata privata a unei persoane publice, este indeobste acceptat ca astfel de persoane trebuie sa manifeste o mai mare ingaduinta, toleranta, in prezentarea de catre presa a unor astfel de chestiuni private, data fiind expunerea lor benevola in arena publica.

Cu alte cuvinte, oricine are statutul unei persoane publice (indiferent de domeniul de activitate si indiferent daca este sau nu un functionar public sau demnitar) sau care, in orice fel, suscita interesul justificat al publicului, se prezuma ca isi da un consimtamant implicit, tacit, in a se expune mai abrupt atentiei presei, avand in vedere, intre altele, rolul acceptat al presei de a fi "cainele de paza" al societatii democratice.

Deci, atitudinea subiectiva a unei persoane, de urmarire, sau macar de acceptare fara impotrivire, a faptului ca este cunoscuta de o masa indefinita sau extrem de mare de oameni (sens in care persoana denota o stare de confort si de autodefinire ca atare), o transforma pe acea persoana intr-o persoana publica, ce poate suscita atentia presei, intr-un grad evident mai ridicat decat o persoana necunoscuta.

O astfel de persoana nu ar beneficia decat intr-o mult mai mica masura de protectia dreptului sau la viata privata, cu atat mai mult in ipoteza in care aspectele din viata sa privata ar fi fost facute publice anterior, sau ar contura notiunea de "interes public justificat" astfel cum este definit in Codul de reglementare in audiovizual, elaborat de catre Consiliul National al Audiovizualului.

In astfel de cazuri a fost acceptat ca, atat timp cat exista un drept al publicului la a primi informatii (si este justificat in sensul legii sa le primeasca), persoana cu privire la care se dezvaluie acele informatii nu ar mai putea opune dreptul sau la viata privata ca bariera pentru raspandirea informatiilor, care ar putea fi astfel limitat, limitarea sau chiar afectarea fiind, in astfel de cazuri, legitima.

Desigur ca, in acest examen, o atenta analiza trebuie facuta si cu privire la alte aspecte foarte importante, cum ar fi: atitudinea subiectiva si maniera de prezentare a informatiilor de catre media, verificarea separarii aspectelor factologice de judecatile de valoare ale ziaristului/prezentatorului (aspect extrem de relevant in analiza oricaror reclamatii aduse presei), verificarea respectarii de catre mass media audiovizuala a reglementarilor CNA in domeniu (de ex. sub aspectul acordarii dreptului la exprimarea unui punct de vedere - principiul audiatur et altera pars, al dreptului la replica, al solicitarii de dovezi pentru informatiile factuale etc.), verificarea respectarii Codului deontologic al ziaristului (de catre media care s-au supus benevol acestui cod privat), a Rezolutiei 1003 (1993) privind etica jurnalistica si a prevederilor mai recente din noul Cod Civil in acest sens.

Presei i se recunoaste insa, in genere, posibilitatea de a uza de o anumita doza de exagerare (si cu atat mai mult unei anumite categorii a presei, respectiv cea care nu abordeaza in genere "subiecte grele" sau presei investigative, datorita specificului, uneori tabloid, alteori "usor" sau de "divertisment" al acesteia).

In egala masura, Curtea a statuat ca presa nu poate fi condamnata in cazul raspandirii unor informatii care socheaza, nelinistesc sau displac, doar pentru aceste considerente, ci trebuie ca celelalte conditii ale raspunderii delictuale prin presa sa fie indeplinite.

Nu putem sa nu observam ca exista o evidenta tendinta de exagerare, uneori chiar de abuz, cu privire la dreptul de petitionare al persoanelor ce se considera vatamate de presa, sub aceste aspecte (persoanele care reclama fiind, poate, incurajate in a formula in orice conditii pretentii in justitie si de facilitatea legislativa oferita de Statul roman in sensul ca taxele de timbru sunt infime, indiferent de cuantumul sumelor solicitate).

De aceea rolul instantelor de judecata este de a cantari in ambele sensuri spetele, pentru a nu savarsi o "contra-nedreptate", respectiv sa condamne pe nedrept mass media, atunci cand toate conditiile de fapt nu sunt, in drept si in echitate, indeplinite.

Astfel cum s-a statuat extrem de edificatoriu intr-o decizie de speta a Curtii (in cauza Jersild vs. Danemarca din 1994), "Desi presa nu trebuie sa depaseasca, intre alte limite, si pe aceea a protectiei reputatiei si drepturile altora, este de datoria presei sa transmita informatii si idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligatiei presei de a raspandi astfel de informatii si idei i se adauga dreptul publicului de a le primi. Daca ar fi altfel, presa nu ar fi in stare sa joace rolul vital de caine de paza public. Desi formulate in principal pentru presa scrisa, aceste principii sunt, neindoielnic, aplicabile si mijloacelor audio-vizuale."

In loc de concluzie...

Am putea spune ca exercitarea unui jurnalism responsabil si cu buna credinta va putea inlatura raspunderea mass media chiar daca, de la caz la caz si in conditiile legii, dreptul la viata privata si de familie ar avea, inevitabil, de suferit, deoarece dreptul publicului de a fi informat si dreptul presei la libertatea de exprimare, primeaza.

SORIN STRATULA, MANAGING PARTNER IN CADRUL SOCIETATII CIVILE DE AVOCATI STRATULA MOCANU & ASOCIATII

#dreptul la libera exprimare, #dreptul la viata privata, #Sorin Stratula avocat , #Legi Romania